ICCJ. Decizia nr. 1885/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1885/2012
Dosar nr. 4330/2/2010
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta SC “C.Y.B.E.R” SRL a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea deciziei nr. 94 din 19 martie 2010 emisă de pârâtă, şi pe cale de consecinţă, anularea procesului-verbal de control din 29 ianuarie 2010, precum şi a deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, ambele emise de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanta a arătat că actele administrative contestate sunt nelegale, întrucât, în baza legislaţiei vamale în vigoare la data derulării operaţiunilor sale de import, valoarea în vamă a bunurilor se determină potrivit prevederilor Legii nr. 141/1997. În conformitate cu dispoziţiile Deciziei nr. 368/1998 a Directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor, în perioada de timp cuprinsă între 4 iulie 1998 (data intrării în vigoare a acestei decizii) şi 23 aprilie 2006 (data ieşirii din vigoare a acestei decizii), valoarea în vamă nu includea valoarea datelor/instrucţiunilor aflate pe suporturi informatice.
În aceste condiţii, reclamanta apreciază că importurile efectuate până la data abrogării Deciziei nr. 368/1598 a Directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor au fost corect tratate. Mai precis, nu trebuie incluse în valoarea în vamă valoarea datelor/instrucţiunilor aflate pe suporturi informatice.
Mai mult decât atât, reclamanta consideră că, în speţa de faţă, nu se pune problema existenţei unor informaţii incomplete sau inexacte la momentul derulării operaţiunilor de import.
De asemenea, reclamanta arată că nu poate accepta interpretarea realizată de autoritatea fiscală, în sensul că Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 7/2006, decizie aplicată retroactiv în cauză, face corp comun cu legea în baza căreia a fost dată, neavând caracter de sine stătător şi se aplică de la data la care legea a intrat in vigoare.
Totodată, reclamanta a arătat că nu datorează majorările de întârziere calculate de pârâtă, în condiţiile inexistenţei debitului principal.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004, art. 100 alin. (1) şi (3), art. 284 din Legea nr. 86/2006, art. 660 alin. (1) din H.G. nr. 707/2006, art. 64 alin. (2), art. 67, art. 76, art. 78 alin. (1), art. 141, 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, art. 39, art. 42 alin. (2), art. 45 lit. c), art. 52, art. 53, art. 112, art. 113 din H.G. nr. 1114/2001, art. 126 alin. (2), art. 131 alin. (1), art. 139 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, Decizia nr. 368/1998 a Directorului general al Direcţiei Generale a Vămilor, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 111 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003,
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2010, în raport de cererea modificatoare depusă de reclamantă, instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa nr. 3574 din 18 mai 2011, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC “C.Y.B.E.R” SRL.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În perioada 2005 – 2006, reclamanta a derulat operaţiuni de import definitiv de software pe suport informatic, prin Biroul vamal Otopeni Călători Sucursala mărfuri, conform declaraţiilor vamale de import din 21 ianuarie 2005, din 24 ianuarie 2005, din 26 ianuarie 2005, din 11 februarie 2005, din 11 martie 2005, din 01 aprilie 2005, din 09 mai 2005, din 07 iunie 2005, din 25 iulie 2005, din 06 octombrie 2005, din 31 octombrie 2005, din 24 noiembrie 2005, din 23 decembrie 2005, din 13 februarie 2006 şi din 21 februarie 2006.
Urmare a controlului vamal ulterior, având drept obiect verificarea modului de determinare şi declarare a valorii în vamă, s-a constatat că la data depunerii declaraţiilor vamale de import, reclamanta a declarat valoarea în vamă doar valoarea pentru suporturile fizice – CD-urile şi nu a inclus în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată şi sumele reprezentând contravaloarea soft-urilor, în valoare totală de 416.715 euro, conform valorilor din facturile externe.
În această situaţie, organele de control vamal au emis Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii reclamante taxa pe valoarea adăugată în vamă în sumă de 277.184 lei şi accesorii aferente în sumă de 453.482 lei.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, iar prin Decizia nr. 94 din 19 martie 2010, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti - Serviciul soluţionare contestaţii a respins contestaţia ca neîntemeiată.
În opinia primei instanţe, soluţia adoptată de autoritatea fiscală este legală, deoarece procedura de determinare a valorii în vamă a suporturilor informatice pentru echipamentele de tratare a datelor conţinând date sau instrucţiuni este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), act la care România este parte.
Potrivit art. 1 din Acord, „ valoarea în vamă a mărfurilor importate va fi valoarea de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit pentru mărfuri când acestea sunt vândute pentru export cu destinaţia ţării de import, după o ajustare, conform dispoziţiilor art. 8.”.
Cu privire la taxa pe valoarea adăugată aferentă importurilor, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data depunerii declaraţiilor vamale de import, potrivit cărora, „în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprinde şi importul de bunuri”.
În conformitate cu art. 131 alin. (1), cuprins în Capitolul IV „Operaţiuni impozabile”, Titlul VI „Taxa pe valoarea adăugată” din acelaşi act normativ, „în înţelesul prezentului titlu, se consideră import de bunuri intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat”.
Prima instanţă a arătat că derogările privind bunurile care nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt prevăzute la alin. (2) – (4) ale art. 131 şi vizează bunurile aflate în regim vamal suspensiv.
În interpretarea dispoziţiilor legale menţionate a fost emisă Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2189/2006, care prevede că, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, importul de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri.
Curtea de apel a considerat că decizia Comisiei fiscale centrale anterior individualizate este aplicabilă în cauză, întrucât aceasta are un caracter interpretativ şi, pe cale de consecinţă, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii.
În acelaşi timp, instanţa de fond a reţinut că sunt nefondate afirmaţiile reclamantei referitoare la culpa organelor vamale care nu au verificat declaraţiile vamale de import analizate în speţă şi au acordat liberul de vamă, deoarece sunt incidente prevederile art. 78 alin. (3) din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal Comunitar.
În fine, curtea de apel a apreciat că majorările de întârziere sunt datorate de reclamantă, în raport de dispoziţiile art. 119 alin. (1) şi art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi de prevederile art. 136 alin. (1) şi art. 157 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC “C.Y.B.E.R” SRL, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată nu este motivată în mod corespunzător.
În concret, recurenta a susţinut faptul că instanţa nu a făcut o cercetare atentă a fondului pricinii, ci doar s-a limitat să preia punctul de vedere al intimatelor, exprimat în actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită în cauză.
De asemenea, instanţa a nominalizat doar temeiurile juridice aplicate de cele două intimate, fără a argumenta de ce nu a luat în considerare dispoziţiile invocate de societate, respectiv art. 128 alin. (2) C. fisc., precum şi cele ale art. 111 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc.
În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată:
1) Prima instanţă nu a ţinut seama de faptul că erau aplicabile în speţă prevederile art. 64 alin. (2), art. 67, art. 76, art. 78 alin. (1), art. 141 alin. (1), art. 148 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal, precum şi cele ale art. 39, art. 42 alin. (2), art. 45 lit. c), art. 52 şi art. 53 din Regulamentului de punere în aplicare ale acestuia, aprobat prin H.G. nr. 1114/2001, în raport de împrejurarea că operaţiunile de import au fost derulate de societate în perioada ianuarie 2005 – februarie 2006.
În raport de cadrul normativ anterior prezentat, rezultă că cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale.
Autoritatea vamală, după efectuarea operaţiunii de vămuire, acordă liber de vamă, constituind titlu executoriu pentru urmărirea şi încasarea datoriei vamale. Titularul declaraţiei vamale acceptate şi înregistrate este debitorul declaraţiei vamale.
2) În temeiul dispoziţiilor art. 112 din H.G. nr. 1114/2001, Deciziei nr. 4.1. a Comitetului tehnic de evaluare în vamă, constituit pe baza Acordului privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, aprobată prin Decizia nr. 368/1998 a Directorului general al ANV, în vederea stabilirii TVA în vamă aferente importului de software pe suporturi informatice, la valoarea în vamă nu se adaugă şi contravaloarea soft-ului, aşa cum era acesta menţionat în facturile emise de furnizorul extern.
Din analiza tuturor declaraţiilor vamale întocmite şi depuse la Biroul Vamal Otopeni Călători – Sucursala Mărfuri rezultă faptul că software-ul importat de societate a primit încadrarea tarifară 8524.39.10, motiv pentru care, în ceea ce priveşte determinarea valorii în vamă a acestuia, îi erau aplicabile prevederile Deciziei nr. 368/1998 a Directorului general al ANV.
Ca atare, în mod eronat, prima instanţă a apreciat că erau incidente în speţa de faţă, pentru calcularea TVA, dispoziţiile art. 128 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (1) C. fisc., astfel cum au fost explicitate prin Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2189/2006
Instanţa de fond a aplicat în mod retroactiv Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, ce nu poate fi apreciată ca fiind o reglementare cu caracter interpretativ, în condiţiile în care lărgeşte în mod evident sfera noţiunii de „import de bunuri” prin adăugarea importului de software pe suporturi informatice.
În opinia recurentei, un alt punct de vedere pe acest aspect ar încălca prevederile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.
3) Suma de 453.484 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, nu este datorată de societate, întrucât nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) C. proc. fisc. şi cele ale art. 136 şi art. 157 alin. (2) C. fisc.
Totodată, societatea nu trebuia să plătească TVA-ul în sumă de 277.184 lei, ce reprezintă debitul principal, la care s-au calculat accesoriile fiscale anterior indicate.
În fine, în raport de prevederile art. 111 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale, respectiv plata TVA suplimentară, stabilită prin actele de impunere contestate, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestor acte. Data la care acest termen se împlineşte determină momentul de la care încep să curgă majorările de întârziere, conform dispoziţiilor art. 119 alin. (1) C. proc. fisc.
În speţă, procesul-verbal de control din 29 ianuarie 2010, precum şi decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 29 ianuarie 2010, ambele emise de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti - Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, au fost comunicate societăţii la data de 01 februarie 2010, motiv pentru care creanţa principală a devenit scadentă la data de 05 martie 2010, moment de la care puteau fi calculate majorări pentru întârziere în efectuarea plăţii.
Intimata Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 26-30 dosar).
Recurenta a depus la dosar concluzii scrise (filele 45-50).
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
I. În speţă este nefondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de partea adversă.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a analizat motivele de nelegalitate ale actelor administrativ-fiscale deduse judecăţii invocate de partea reclamantă, prin prisma materialului probator administrat în cauză, dar şi cu luarea în considerare a apărărilor formulate de partea adversă.
II. În cauză este nefondat motivul de recurs stabilit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
Prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt pe baza probelor existente la dosar şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, recurenta a efectuat în perioada 2005 – februarie 2006 mai multe operaţiuni vamale de import definitiv prin care a achiziţionat de la extern soft-uri pe suporturi informatice şi a depus declaraţii vamale de import. La stabilirea valorilor în vamă au fost luate în considerare contravalorile CD-urilor şi a soft-urilor. Cu toate acestea, la baza de impozitare a taxelor vamale, a comisionului vamal şi a TVA-ului aferente cd-urilor importate a fost luată în considerare doar contravaloarea CD-urilor ca suport material, fără a se impozita şi contravaloarea soft-urilor.
Într-adevăr, după cum susţine recurenta, cuantumul drepturilor de import se stabileşte pe baza elementelor de taxare din momentul naşterii datoriei vamale, însă partea are obligaţia să declare în mod corect valoarea în vamă a bunurilor importate.
Înalta Curte apreciază că au fost respectate prevederile art. 8 şi 9 C. vam., întrucât au fost solicitate lămuriri suplimentare recurentei, precum şi înscrisuri doveditoare.
În urma verificărilor efectuate de către Serviciul Antifraudă Fiscală şi Vamală, s-a constatat faptul că recurenta nu a declarat în vamă valoarea TVA aferent importurilor, respectiv contravaloarea soft-urilor, potrivit valorilor din facturile externe.
Ca urmare a faptului că la data depunerii declaraţiilor vamale de import societatea recurentă a declarat în mod eronat doar valoarea pentru suporturile fizice CD–uri, în mod corect instanţa de fond a obligat partea la plata contravalorii soft-urilor.
În plus, trebuie subliniat faptul că procedura de determinare a valorii în vamă a suporturilor informatice pentru echipamentele de tratare a datelor conţinând date sau instrucţiuni este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.).
Art. 1 din Acordul anterior arătat precizează faptul că importul de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri şi este supus TVA.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine faptul că, prin acordarea liberului de vamă nu se confirmă încasarea în totalitate a taxelor vamale, ci se permite punerea în circulaţie a mărfurilor, cu scopul de a nu se crea blocaje în vamă.
Însă, în baza dispoziţiilor cuprinse în Codul vamal, autoritatea vamală are atât posibilitatea cât şi obligaţia de a efectua control vamal ulterior când există îndoieli cu privire la realitatea datelor furnizate de partea care a efectuat importul de bunuri.
De asemenea, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei menţionată la pct. 2 din motivul de recurs analizat.
Astfel Codul vamal aprobat prin Legea nr. 141/1997 (act normativ în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale de import) reglementează, prin art. 77, procedura de determinare a valorii în vamă, arătând că aceasta este prevăzută de Acordul privind aplicarea art. VII din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.).
Ca atare, în speţă, sunt incidente prevederile art. 1 din acest Acord, anterior citate.
Conform art. 69 C. vam., cazurile în care, din motive şi împrejurări speciale, se acordă scutiri de drepturi la importul de mărfuri se stabilesc prin lege.
În cauza de faţă, prevederea normativă invocată de recurentă ca temei al scutirii de la plata drepturilor vamale pentru software este un act administrativ emis de o autoritate publică centrală şi nu o lege, după cum impune dispoziţia anterior enunţată C. vam.
La momentul importului aflat în discuţie, actul normativ care reglementa scutirea de taxe vamale era O.G. nr. 26/1993 privind tariful vamal de import al României, act în care nu se regăseşte scutirea pentru software.
După cum s-a arătat mai sus, produsul importat de recurentă este un software şi nu un compact disc, iar CD-ul pentru care societatea a înţeles să plătească TVA este doar suportul pe care produsul a fost importat. Softul importat intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 128 alin. (1), art. 129 alin. (1) şi art. 131 din Legea nr. 571/2003.
Potrivit art. 128 alin. (1) C. fisc., prin livrare de bunuri se înţelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acţionează în numele acestuia.
Art. 129 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri.
În conformitate cu art. 131 din Legea nr. 571/2003, importul de bunuri reprezintă intrarea de bunuri în România provenind dintr-un alt stat.
În mod corect prima instanţă a reţinut faptul că, în interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, a fost emisă Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, aprobată prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 2189/2006, care prevede că, din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, importul de software pe suporturi informatice se consideră import de bunuri.
Înalta Curte nu poate primi critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de fond a aplicat în mod retroactiv Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale, ce nu poate fi apreciată ca fiind o reglementare cu caracter interpretativ, în condiţiile în care lărgeşte în mod evident sfera noţiunii de „import de bunuri” prin adăugarea importului de software pe suporturi informatice.
În realitate, ipoteza normei interpretative nu este o veritabilă excepţie de la principiul neretroactivităţii legii, întrucât interpretarea general-obligatorie, ca orice interpretare, clarifică înţelesul normei interpretate, în funcţie de diversitatea situaţiilor pe care norma interpretată le reglementează.
Cu alte cuvinte, prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma l-a avut „ab initio”, scopul său fiind acela de a curma conflictele de interpretare, produse sau posibile.
Aşadar, este corectă concluzia judecătorului fondului în sensul că Decizia nr. 7/2006 a Comisiei fiscale centrale este o normă interpretativă care se aplică în cauza de faţă.
De asemenea, Înalta Curte consideră că prezintă relevanţă pentru analizarea acestei critici şi prevederile art. 3 C. vam., precum şi cele ale art. 40 din H.G. nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a Codului Vamal.
În baza art. 3 C. vam., declaraţia vamală este actul unilateral cu caracter public, prin care o persoană manifestă, în formele şi în modalităţile prevăzute în reglementările vamale, voinţa de a plasa mărfurile sub un regim vamal determinat.
În temeiul art. 40 din H.G. nr. 1114/2001, declaraţia vamală în detaliu, semnată de importator sau de reprezentantul acestuia, are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere în ceea ce priveşte exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală, inclusiv pentru codul tarifar completat în rubrica 33 din declaraţia vamală.
Aşadar, declarantul dispune de drept de apreciere în alegerea poziţiei tarifare a mărfii, însă trebuie să justifice şi să probeze această alegere.
În cauza de faţă, recurenta nu a probat că a realizat în mod corect încadrarea tarifară a mărfii.
În fine, Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica recurentei referitoare la existenţa şi cuantumul majorărilor de întârziere aferente TVA-ului calculat de autoritatea fiscală.
Conform art. 119 alin. (1) C. proc. fisc., republicat, cu modificări, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Art. 120 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv.
Ca atare, în mod corect prima instanţă a apreciat că accesoriile au fost corect calculate de către autoritatea fiscală, în condiţiile în care taxa pe valoarea adăugată este exigibilă şi se datorează de la data acceptării şi depunerii declaraţiilor vamale de import şi nu după cum susţine recurenta, de la data de 05 martie 2010.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC „C.Y.B.E.R.” SRL împotriva sentinţei nr. 3574 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1604/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1926/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
