ICCJ. Decizia nr. 1925/2012. Contencios
Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei.
l. Obiectul cererii de chemare în judecată și hotărârea primei instanțe.
Prin cererea înregistrată la data de 22 septembrie 2011, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă, având ca obiect recursurile formulate împotriva sentinței nr. 758 din data de 13 iulie 2011 a Tribunalului Vâlcea, reclamantul B.F. a invocat excepția de nelegalitate a actului administrativ intitulat "Raport" din 16 mai 2011, emis de Inspectoratul Rutier al A.R.R., solicitând, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, admiterea excepției, suspendarea judecării cauzei și sesizarea prin încheiere a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești, instanța competentă pentru soluționare.
Prin încheierea pronunțată la data de 2 noiembrie 2011, cauza a fost scoasă de pe rol și înaintată spre competentă soluționare secției a II a civilă și de contencios administrativ și fiscal.
în susținerea excepției reclamantul a arătat că "Raportul" din 16 mai 2011, emis de Inspectoratul Rutier al A.R.R., a stat la baza declanșării cercetării disciplinare în cadrul Comisiei de Cercetare disciplinară al A.R.R., motiv pentru care, având în vedere acest raport, comisia a propus desfacerea contractului său individual de muncă, ulterior emițându-se decizia de concediere din 14 iunie 2011.
Reclamantul a mai arătat că decizia de concediere a fost contestată la Tribunalul Vâlcea, iar prin sentința nr. 758 din 13 iulie 2011, s-a dispus admiterea contestației și s-a înlocuit sancțiunea desfacerii disciplinare a C.I.M., cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe 3 luni cu 5%, hotărâre împotriva căreia a declarat recurs.
Totodată, reclamantul a susținut că "Raportul" din 16 mai 2011 emis de Inspectoratul Rutier al A.R.R., este un act administrativ de natură a naște, modifica și stinge drepturi și obligații dintre părți, existând o legătură directă de cauzalitate între acest act administrativ nelegal și desfacerea contractului său de muncă. Raportul menționat mai sus este lovit de nulitate absolută, pentru că a fost întocmit de Inspectoratul Rutier al A.R.R., care nu are competența legală de a controla activitatea contestatorului, inspectoratul având competența legală conform Regulamentului de organizare și funcționare al A.R.R. de a controla numai activitatea operatorilor întreprinderilor de transport iar nu și activitatea inspectorilor A.R.R./șef agenție.
Având în vedere că raportul contestat a stat la baza cercetării disciplinare a reclamantului și implicit a emiterii deciziei de concediere, acesta a susținut că există legătură de cauzalitate directă între actul administrativ și decizia de concediere, acte emise ulterior, care sunt lovite, la rândul lor, de nulitate absolută.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, susținând că raportul atacat nu reprezintă un act administrativ, așa cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 - privind contenciosul administrativ.
Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 483/F-Cont din 14 decembrie 2011 a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a actului numit "Raport" din 16 mai 2011.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că actul intitulat "Raport" din 16 mai 2011, emis de Inspectoratul Rutier al A.R.R., nu este un act administrativ, astfel cum este definit de disp. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice (.)", ci reprezintă un act premergător procedurii de cercetare disciplinară. Raportul respectiv nu a fost emis în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, ci prin acesta s-a adus la cunoștință directorului general al Autorității Rutiere Române - A.R.R. abaterea disciplinară săvârșită de reclamant, raportul reprezentând prima etapă în cadrul cercetării disciplinare prealabile.
2. Recursul declarat în cauză.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304-316 C. proc. civ., art. 4 și urm. din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 53/2003 art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O. și art. 6 alin. (1) C.E.D.O.
Recurentul a susținut în esență că, în mod greșit prima instanță a respins excepția de nelegalitate reținând că raportul nu este emis de o autoritate publică în vederea organizării legii sau executării în concret a legii care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
A susținut că Raportul din 16 mai 2011 este emis de o autoritate publică, în speță Inspectoratul Rutier al A.R.R. care are atribuții în organizarea sau executarea în concret a legii, respectiv are competențele stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin O.M.T.I. nr. 1031 din 24 decembrie 2010. Respectivul act administrativ dă naștere și modifică raporturi juridice cu încălcarea Codului muncii care definește și reglementează procedura cercetării disciplinare prealabile. Acest act administrativ nu trebuie să constituie act premergător declanșării cercetării disciplinare prealabile, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
De asemenea a mai susținut că raportul a fost întocmit de Inspectoratul Rutier al A.R.R. fără ca acesta să aibă competența legală de a-l întocmi și de a-l emite în fine a susținut că noțiunea de act premergător cercetării disciplinare nu este definită și reglementată de Codul muncii.
Raportul de control înregistrat sub nr. 15825 din 16 mai 2011, întocmit de Inspectoratul Rutier A.R.R este lovit de nulitate absolută pentru că a fost întocmit fără ca autoritatea să aibă competența legală de a controla activitatea reclamantului, competența privind controlul activității reclamantului precum și a altor salariați ai A.R.R. revenind numai Serviciului de Monitorizare și Control al A.R.R. așa cum rezultă din dispozițiile art. 10 lit. e) și art. 14 din norma legală invocată, în concordanță și cu prevederile art. 40 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii.
II. Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție.
înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
în cauză este necontestat că obiectul acțiunii cu care a fost sesizată instanța de contencios administrativ este excepția de nelegalitate a Raportului din 16 mai 2011, emis de Inspectoratul Rutier al A.R.R.
Prin acest raport s-a adus la cunoștința directorului General al Autorității Rutiere Române abaterea disciplinară săvârșită de reclamantul B.F., despre care s-a luat act prin adresa din 21 aprilie 2011 a operatorului de transport SC A.T. SA Râmnicu Vâlcea, cu propunerea demarării procedurii de cercetare disciplinară a reclamantului.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 "act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice; achizițiile publice;
Or, Raportul din 16 mai 2011, reprezintă un act premergător procedurii de cercetare disciplinară, este actul prin care conducătorul unității este încunoștințat de o faptă disciplinară, nu are un rol determinant în hotărârea conducerii A.R.R. de a dispune sau nu o sancțiune disciplinară și nu a fost emis în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii.
Raportul din 16 mai 2011 reprezintă o primă etapă în cadrul cercetării disciplinare prealabile, conform Cap. II, lit. b) din cadrul Procedurii de cercetare disciplinară prealabilă a A.R.R. din 20 iunie 2007, "Aducerea la cunoștința Directorului General al A.R.R. a presupusei abateri prin întocmirea unui Raport care va fi aprobat de către Directorul General al A.R.R. și înregistrat"
Astfel, înalta Curte constată că, în mod judicios instanța de fond a reținut că actul atacat nu are aptitudinea de a produce efecte juridice prin el însuși, având caracterul unui act preparator al actului administrativ producător de efecte juridice: eventuala dispoziție de sancționare disciplinară.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, stipulează faptul că "poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate," legalitatea unui act administrativ unilateral.
Așa fiind și constatând că Raportul din 16 mai 2011, emis de Inspectoratul Rutier al A.R.R are caracterul unui act preparator al actului administrativ producător de efecte juridice, înalta Curte reține că prima instanță, respingând excepția ca inadmisibilă, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care recursul declarat va fi respins ca nefondat.
Criticile formulate de recurentul reclamant, bazate în esență pe necompetența Inspectoratului Rutier de a controla activitatea sa, nu puteau fi analizate în prezenta cauză, ținând cont de faptul că acestea au fost prezentate ca și motive de nelegalitate ale Raportului din 16 mai 2011, ori pricina a fost soluționată pe excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate.
← ICCJ. Decizia nr. 200/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1638/2012. Contencios → |
---|