ICCJ. Decizia nr. 2549/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 29 decembrie 2011, reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și Consiliul Național de Conducere a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011, pct. 12 "diverse" lit. b) până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
2. Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 322 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale al Practicienilor în Insolvență, în sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011 pct. 12 "diverse" lit. b), emisă de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în ceea ce o privește pe reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011, pct. 12 "diverse" lit. b), prin care Consiliul Național de conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență a dispus radierea reclamantei din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență însoțită de pierderea calității de practician în insolvență.
în actul contestat a fost reținut că, prin Decizia nr. 342 din 01 februarie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, practicienii în insolvență S.T. și L.B. au fost condamnați definitiv la executarea unei pedepse privative de libertate cu suspendare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în desfășurarea activității de lichidatori judiciari desemnați.
Având în vedere această hotărâre de condamnare definitivă, Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență a constatat survenirea stării de nedemnitate prevăzută de art. 27 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență, aprobată prin Legea nr. 254/2007, împrejurare față de care, în aplicarea dispozițiilor art. 36 lit. d) și art. 53 lit. p) din O.U.G. nr. 86/2006, coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. c) și lit. e) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, s-a dispus radierea susnumiților din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență, însoțită de pierderea calității de practician în insolvență.
Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta a făcut dovada, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004 că a înregistrat acțiunea în anularea Deciziei nr. 12/2011 emisă de pârâți, aceasta formând obiectul Dosarului Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Instanța de fond a constatat că în cauza dedusă judecății se pot reține anumite împrejurări legate de starea de fapt care creează o îndoială serioasă în privința legalității actului, apreciind că din sentința penală nr. 60/P din 20 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Neamț - secția penală rezultă că reclamanta a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la luare de mită (prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000) săvârșită în cursul lunii august 2007, atunci când reclamanta a avut calitatea de consilier juridic și nu de lichidator judiciar cum s-a reținut în actul contestat.
Ca împrejurări legate de starea de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului contestat, instanța de fond a constatat că emitentul actului contestat a reținut că a survenit o stare de nedemnitate prevăzută de art. 27 din O.U.G. nr. 86/2006 și în aplicarea dispozițiilor art. 36 lit. d) și art. 53 lit. p) din O.U.G. nr. 86/2006, coroborat cu art. 30 alin. (1) lit. c) și lit. e) din Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență și a dispus radierea reclamantei din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență, însoțită de pierdere calității de practician în insolvență.
Instanța de primă jurisdicție a constatat că O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență a fost republicată în M. Of. nr. 724 din 13 octombrie 2011 (anterior emiterii actului contestat), iar nedemnitățile pentru profesia de practician în insolvență sunt prevăzute de ordonanță la art. 25 și nu la art. 27 cum a menționat emitentul actului.
După republicare, art. 36 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2006 prevede suspendarea calității de practician în insolvență la cererea practicianului, dispoziții care nu sunt aplicabile cauzei de față.
Instanța a mai reținut și faptul că dispozițiile art. 53 din Ordonanță nu prevăd un punct p) astfel cum este menționat de Consiliu, iar toate aceste împrejurări creează o îndoială serioasă asupra legalității actului contestat.
De asemenea, instanța a constatat că fiind calificată ca abatere această faptă chiar de către Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență, art. 25 alin. (2) din lege obligă ca existența nedemnității să fie constatată de comisia de disciplină, singura care analizează abaterile prevăzute de ordonanță și nu din oficiu cum rezultă, în urma verificării sumare a legalității actului contestat, că a procedat Colegiul de Conducere al Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență.
Toate aceste aspecte au fost constatate doar din analiza prevederilor legale și din analiza sumară a actului, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și fără a prejudeca fondul cauzei, reținându-se că toate aceste aspecte sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului a cărui suspendare se cere.
Cu privire la cea de a doua condiție cerută de lege și anume paguba iminentă ce trebuie prevenită, aceasta este definită de lege ca fiind "prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public", iar în cauză instanța de fond a reținut că, prin radierea reclamantei din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență și declararea ca pierdută a calității reclamantei de practician în insolvență, este evident prejudiciul material, viitor și previzibil prin lipsirea reclamantei de mijloacele sale de subzistență.
3. Recursul declarat de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență și Consiliul Național de Conducere al Uniunii Naționale.
Recurenții au criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, indicând ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
Recurenții au arătat faptul că urmare a republicării O.U.G. nr. 86/2006, actul normativ a fost renumerotat, iar art. 27 a devenit art. 25, cu privire la dispozițiile ce se referă la starea de nedemnitate, astfel încât s-a precizat că este evident că decizia nr. 12/2011, care se referă la starea de nedemnitate, este emisă cu respectarea dispozițiilor legale.
De asemenea, recurenții au precizat că starea de nedemnitate este o faptă de sine stătătoare care nu este necesar a fi inclusă în categoria abaterilor disciplinare.
Recurenții au explicat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 58 lit. d) și p) din O.U.G. nr. 86/2006, Consiliul Național de conducere al U.N.P.I.R. are atributul constatării stării de nedemnitate, iar, conform principiului simetriei actelor juridice, organul de conducere în discuție are competența de a lua o anumită decizie și de a reveni asupra deciziei emise.
A fost criticată soluția instanței de fond și pentru considerentul că instanța a făcut confuzie între condiția negativă a neprejudecării fondului și cea pozitivă a verificării aparenței dreptului. S-a arătat că instanța avea obligația de a proceda la o minimă cercetare a aparenței de legalitate a hotărârii adoptate, pentru că era suficientă pipăirea fondului, nefiind necesară o cercetare aprofundată a măsurilor contestate în cauză.
II. Decizia instanței de recurs
înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.
A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.
în cauza de față dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanța având posibilitatea să dispună suspendarea actului administrativ atacat până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.
Dispozițiile mai sus citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.
Analizând actele și lucrările dosarului, înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, a abuzului autorității, a atitudinii acesteia, fiind arătate și diligențele depuse de reclamantă și efectele posibile și previzibile ale executării actului administrativ.
înalta Curte a constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.
Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.
Or, înalta Curte reține că decizia ce face obiectul dosarului de suspendare a fost anulată de instanța de fond, astfel încât nu se mai bucură de prezumția de legalitate oferită de lege actului administrativ atacat. Pentru aceste motive, cazul bine justificat este dat în această situație de existența unei hotărâri judecătorești, prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 12 din 17 decembrie 2011 a U.N.P.I.R., respectiv sentința nr. 857 din 8 februarie 2012.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu au fost motive de casare sau modificare a sentinței atacate, hotărârea instanței de fond a fost menținută și, pe cale de consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2835/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2034/2012. Contencios → |
|---|
