ICCJ. Decizia nr. 201/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 201/2012
Dosar nr. 873/54/2010
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2012
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina, reclamanta S.C. R. S.R.L. Slatina a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Slatina - Direcţia Generală Venituri şi Cheltuieli, anularea Deciziei de impunere nr. 47279 din data de 5 august 2009, emisă de pârâtă pentru suma de 910744 RON, şi obligarea organului emitent la eliberarea unei noi decizii de impunere, cu o nouă bază de impozitare, corespunzătoare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada 30 iunie 2009 - 9 iulie 2009, la sediul societăţii s-a desfăşurat o inspecţie fiscală, şi, ca urmare, s-a stabilit ca diferenţă de impozit şi penalităţi, suma totală de 910744 RON, din care 10306 RON reprezentând diferenţă de impozit şi penalităţi pentru impozit teren, iar suma 900682 RON, reprezentând diferenţă de impozit şi penalitate pentru impozit clădiri, apreciind că aceste obligaţii fiscale în sarcina sa sunt stabilite fără baze legale.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Judecătoria Slatina, prin Sentinţa civilă nr. 5839 din 17 noiembrie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Tribunalului Olt a înregistrat cauza pe rol sub nr. 3999/104/2009 şi, la rândul său, prin Sentinţa nr. 80 din 23 februarie 2010, a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârâtă prin întâmpinare, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în raport de obiectul acţiunii care priveşte un act administrativ încheiat de o autoritate publică locală, dar care se referă la taxe şi impozite de peste 500.000 RON, ceea ce determină competenţa materială a acestei instanţe, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a înregistrat-o sub nr. 873/54/2010.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că în mod corect au fost calculate obligaţiile fiscale de plată în sumă totală de 910.774 RON, în sarcina reclamantei.
Reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că acţiunea fost formulată şi împotriva Deciziei nr. 30, prin care intimata a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. 47279 din 5 august 2009, act a cărui anulare a solicitat-o pentru motivele invocate prin acţiunea introductivă.
Prin Sentinţa nr. 146 din 17 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte decizia de impunere nr. 47279 din 5 august 2009 şi decizia nr. 30 din 24 septembrie 2009, în sensul că a înlăturat obligarea reclamantei la plata suplimentară a impozitului pe clădiri şi a accesoriilor acesteia, precum şi a impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007 şi a accesoriilor aferente perioadei respective.
Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON, reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În perioada 30 iunie 2009 - 9 iulie 2009, la sediul autorităţii reclamante a fost realizată o inspecţie fiscală cu privire la modul de constituire şi înregistrare, declarare şi virare a impozitelor şi taxelor locale, fiind stabilite diferenţe de obligaţii fiscale de plată în sarcina sa, în sumă totală de 910.774 RON, dintre care: impozit clădiri, dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere - 900.682 RON şi impozit teren, dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere - 10.062 RON.
În ceea ce priveşte diferenţa aferentă impozitului pe terenul situat în A.T., nr. 15, pentru perioada 2004-2009, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 258 alin. (8) din Codul fiscal, introduse prin Legea nr. 343 din 17 iulie 2006 care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007 şi invocate de pârâtă ca temei de drept al reţinerii diferenţei de impozit, nu sunt aplicabile în cauză pe perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007, având în vedere principiile neretroactivităţii legii fiscale şi securităţii juridice.
Într-adevăr, suprafaţa terenului dobândit de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 8387 din 25 august 1994 s-a modificat în urma măsurătorilor topometrice de la 10.000 mp la 11.301,46 mp, dar temeiul de drept invocat de organul de inspecţie fiscală nu putea sta la baza stabilirii unei diferenţe de impozit decât pe perioada ulterioară intrării sale în vigoare şi nu retroactiv, din anul 2004.
Referitor la impozitul pe clădiri, prima instanţă a reţinut că prin autorizaţia de construire nr. 253 din 15 iulie 1999 reclamanta a obţinut acordul necesar efectuării lucrărilor de construcţii la obiectivul „Bază de agrement", situat în strada P., obiectivul fiind declarat realizat la organul fiscal în luna decembrie 2006, cu o valoare de înregistrare de 831.672 RON, conform evidenţelor contabile.
Inspecţia fiscală a reţinut că în mod nelegal, imobilul a fost declarat în decembrie 2006 şi nu la 15 iulie 2000, data expirării autorizaţiei de construire, întrucât nu s-a solicitat prelungirea acesteia ceea ce înseamnă că imobilul era finalizat la acea dată.
Totodată, din evidenţele fiscale rezultă că imobilul a fost edificat în două etape: în prima etapă costurile de realizare a construcţiei de 39.623 RON apar înregistrate în contabilitate în contul 231 - imobilizări în curs la data de 1 ianuarie 2004; în cea de-a doua etapă au fost efectuate lucrări de modernizare şi amenajări, conform situaţiilor de lucrări, în sumă totală de 746.393 RON, dintre care a fost trecută în evidenţa contabilă numai suma de 742.049 RON.
În opinia inspecţiei fiscale, la 1 ianuarie 2004 imobilul avea elementele structurale ale unei clădiri şi, în consecinţă ar fi trebuit declarat în vederea impozitării.
Prima instanţă a reţinut, din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, că la data de 1 ianuarie 2004 clădirea „Bază de agrement” nu întrunea condiţiile prevăzute de Normele Metodologice pct. 62 alin. (1) lit. c) şi pct. 63 în sensul că: nu avea în totalitate construite elementele structurale de bază, lipsindu-i ferestrele şi acoperişul şi, nefiind finalizată, nu putea servi la adăpostirea de oameni, din facturile fiscale depuse la dosar rezultând că materialele necesare edificării acoperişului au fost achiziţionate în luna mai a anului 2006, ceea ce înseamnă că acoperişul clădirii nu exista până la acea dată, iar procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de 6 decembrie 2006.
Prima instanţă a apreciat că aceste probe sunt în măsură să ateste faptul că imobilul a fost terminat în decembrie 2006 când a şi fost declarat în vederea impozitării, faptul că reclamanta a realizat lucrări de construcţie fără autorizaţie de construire atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
În speţă, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 253 alin. (6) din Codul fiscal şi pct. 55 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, care stabilesc: „în cazul clădirii care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referinţă, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local între 5% şi 10%".
În concluzie, judecătorul fondului a reţinut că termenul de 3 ani în care ar fi trebuit reevaluată clădirea urma să expire în decembrie 2009, ulterior controlului, şi oricum, reevaluarea nu presupune implicit declararea unei valori de impunere a imobilului mai mare decât cea cu care acesta a fost înregistrat.
Pârâta a atacat cu recurs sentinţa menţionată,solicitând modificarea acţiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a reţinut,în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond nu a luat în considerare culpa reclamantei în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor impuse prin art. 82 alin. (3) C. proc. fisc. (art. 79 în versiunea anterioară), referitoare la completarea declaraţiilor fiscale prin înscrierea corectă, completă şi cu bună credinţă a informaţiilor prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei fiscale.
Recurenta-pârâtă a invocat şi prevederile art. 64 (fostul 57) şi art. 65 alin. (1) anterior 58 alin. (1) C. proc. fisc., în temeiul cărora documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere în cazul în care există alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere, iar contribuabilul are sarcina de a dovedi actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor sale.
În raport cu elementele speţei, recurenta-pârâtă a conchis că soluţia de exonerarea a intimatei-reclamante la plata impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 1 ianuarie 2007, pe considerentul neretroactivităţii legii, este greşită, pentru că nu lasă o marjă mai largă de apreciere şi nu are în vedere faptul că obligaţia fiscală este reală şi s-a născut anterior anului 2004, potrivit art. 23 alin. (1) - fostul art. 21 alin. (1) C. proc. fisc.
Recurenta-pârâtă a achiesat la aprecierea pe care a făcut-o instanţa de fond, în sensul că pentru dezlegarea chestiunii litigioase trebuie stabilită data la care imobilului a avut elementele structurale ale unei clădiri şi trebuia declarat în scopul impozitării, dar a arătat că, potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal şi art. 62 alin. (1) pct. c) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în cazul în care lucrările de construcţii nu au fost finalizate în termenul prevăzut în autorizaţia de construire, data dobândirii clădirii este data expirării autorizaţiei, pentru suprafaţa construită desfăşurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speţă - pereţi şi acoperiş. Or, conform evidenţelor contabile din luna ianuarie 2004, la acea dată fuseseră deja efectuate lucrări de zidărie de cărămidă, şarpantă de lemn şi învelitoare (acoperiş), ulterior executându-se doar lucrări de modernizare.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, arătând că soluţia pronunţată este pe deplin justificată de probele cauzei şi de prevederile legale, corect interpretate şi aplicate de judecătorul fondului, în timp ce criticile invocate în motivele de recurs sunt simple afirmaţii, fără nici un fundament în starea de fapt şi de drept.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Prin actele administrative fiscale supuse controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C.proc. fiscală, autoritatea emitentă a stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligaţii fiscale suplimentare către bugetul de stat, constând în impozit pe clădiri pentru perioada 1 ianuarie 2004-31 mai 2009, în cuantum de 679.801 RON, dobânzi şi majorări aferente, pentru perioada 16 martie 2004-31 iulie 2009, în sumă de 220.517 RON, şi penalităţi de întârziere pentru perioada 16 martie 2004-31 decembrie 2005, în cuantum de 364 RON (total 300.682 RON) şi impozit aferent pe teren, cu dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere calculate pentru aceeaşi perioadă, în sumă totală de 10.062 RON.
Soluţia pronunţată de judecătorul fondului, în sensul anulării în totalitate a debitelor fiscale aferente clădirii şi a impozitului pe teren pentru perioada 1 ianuarie 2004-1 ianuarie 2007, cu accesoriile aferente perioadei respective, reflectă interpretarea şi aplicarea adecvată a prevederilor legale incidente în raport cu baza factuală dovedită prin probele cu înscrisuri şi expertiză de specialitate, administrate în cauză.
Cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru teren, în decizia de impunere şi în decizia de soluţionare a contestaţiei administrative s-a reţinut identificarea unor neconcordanţe între suprafeţele de teren înscrise în contractul de vânzare-cumpărare care a stat la baza declarării terenurilor şi neachitarea în termen a diferenţelor stabilite.
Temeiul de drept indicat a constat în prevederile art. 258 alin. (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare - pentru diferenţa de impozit, H.G. nr. 64/2004, H.G. 784/2005 şi Legea nr. 210/2005 - pentru dobânzi şi majorări şi O.G. nr. 92/2003 şi Legea nr. 210/2005 - pentru penalităţile de întârziere.
Instanţa de fond a reţinut corect că art. 258 alin. (8) C. fiscal a căpătat conţinutul reţinut de autorităţile fiscale, ca urmare a modificărilor introduse prin Legea nr. 343/2006, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2007, astfel că soluţia de anulare parţială a debitelor, pentru perioada anterioară datei indicate, este în acord cu principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat în art. 15din Constituţia României.
Este adevărat că, după cum susţine recurenta-pârâtă, Codul de procedură fiscală impune contribuabilului obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale, dar consecinţele fiscale sunt cele prevăzute de legea în vigoare, neputând fi aplicate retroactiv norme juridice intrate în vigoare ulterior perioadei verificate.
Cu privire la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite pentru clădiri, problema de drept de a cărei rezolvare depinde clarificarea raportului juridic litigios a fost corect identificată de instanţa de fond ca fiind aceea a datei dobândirii clădirii, constând în data la care a imobilul a dobândit elementele structurale ale unei clădiri şi trebuia declarat în vederea impunerii, conform art. 249 alin. (1) şi (5) din Codul fiscal şi pct. 62 alin. (1) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Fiind vorba despre lămurirea unor chestiuni de fapt care urmau a fi încadrate în ipoteza normei juridice, în speţă a fost efectuată o expertiză judiciară în specialitatea contabilă, potrivit art. 202 C. proc. civ., ale cărei concluzii, corelate cu înscrisurile constând în facturile fiscale pentru cumpărarea ţiglei pentru acoperiş, datând din luna mai 2006, şi cu procesul-verbal de recepţie nr. 12 din 6 decembrie 2006, încheiat la finalizarea lucrărilor de construcţii, au fundamentat soluţia potrivit căreia acoperişul, ca element structural al clădirii, a fost edificat în cursul anului 2006, iar nu în ianuarie 2004, aşa cum susţine recurenta-pârâtă pe baza unor documente contabile care atestă achiziţionarea unor materiale şi efectuarea unor lucrări (zidărie, şarpantă, învelitoare), dar nu fac dovada, prin ele însele, că acoperişul, ca element structural al clădirii, putea fi socotit finalizat la acea dată.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a soluţiei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 9 sau 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Primăria Municipiului Slatina - Direcţia Economică împotriva Sentinţei nr. 146 din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la cheltuieli de judecată către intimat în sumă de 4000 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 194/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 388/2012. Contencios. Alte cereri. Revizuire -... → |
|---|
