ICCJ. Decizia nr. 194/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 194/2012
Dosar nr. 3618/2/2010
Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru cetăţenie şi N.E.E., obligarea acestora, în solidar, la emiterea şi comunicarea la sediul procedural ales a Ordinului privind acordarea către reclamantă a cetăţeniei romane de îndată; la plata unor daune interese în cuantum de cate 100 RON pe fiecare zi de întârziere de la data introducerii acţiunii şi până la data primirii efective a acestui ordin, precum şi la plata a câte 1000 RON cu titlu de daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta, cetăţean moldovean, a arătat că, potrivit Legii nr. 21/1991, a înaintat autorităţii pârâte o cerere de redobândire a cetăţeniei române înregistrată sub nr. 4021/RD/2009, aceasta fiind analizată şi avizată pozitiv de Comisia pentru Cetăţenie la data de 22 februarie 2010, însă autoritatea nu a emis de îndată ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, care se comunică solicitantului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fiind încălcate astfel prevederile art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, cu privire la termenul rezonabil în care statele semnatare sunt obligate sa analizeze cererile în legătura cu cetăţenia, cât şi art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că cererea reclamantei a rămas fără obiect, întrucât în şedinţa din data de 22 februarie 2010 cererea reclamantei a fost examinată şi avizată pozitiv, fiind emis Ordinul nr. 76/P la data de 25 iunie 2010, înainte de data emiterii citaţiei în cauza dedusă judecăţii.
Prin Sentinţa nr. nr. 4536 din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere şi ca neîntemeiat capătul de cerere privind despăgubirile solicitate, obligând Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie la plata sumei la plata sumei de 242,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Ordinul nr. 76/P din 25 iunie 2010 s-a aprobat cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române, iar potrivit Certificatului emis de Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie din data de 13 septembrie 2010 reclamanta a dobândit cetăţenia română, astfel că acţiunea a rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu moral, admiterea acţiunii reprezentând o reparaţie morală, iar în privinţa cheltuielilor de judecată a făcut aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., potrivit dovezilor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, criticând-o în privinţa obligării la plata cheltuielilor de judecată, invocând prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că prima instanţă în mod greşit a admis în parte acţiunea, în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care cererea a fost respinsă ca lipsită de obiect, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, recurenta a susţinut că cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române a fost înregistrată la Comisie sub nr. 4021/RD/2009, al cărei preşedinte a dispus, conform art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 21/1991, solicitarea relaţiilor cu privire la îndeplinirea de către petentă a condiţiilor prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. b) şi e) din lege, iar la 22 februarie 2010 această cerere a fost avizată pozitiv, ulterior fiind emis şi Ordinul nr. 76P din 25 iunie 2010 privind aprobarea redobândirii cetăţeniei române, înainte de data emiterii citaţiei în cauza dedusă judecăţii, iar după comunicarea acestui ordin la data de 13 septembrie 2010 reclamanta a depus şi jurământul de credinţă, fiindu-i eliberat certificatul de cetăţenie română nr. 14928.
Recurenta a arătat că legiuitorul nu a prevăzut un termen expres pentru emiterea ordinului, iar comunicarea acestuia se face de îndată de la data emiterii lui, conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 21/1991. În cauză acest ordin a fost emis de Preşedintele autorităţii la 25 iunie 2010, comunicarea a fost făcută, de îndată, la 13 septembrie 2010, cu respectarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 20 alin. (2), reclamanta depunând şi jurământul de credinţă faţă de ţară.
În concluzie, recurenta a susţinut că a parcurs toate etapele prevăzute de lege în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei române formulate de către reclamantă, inclusiv în sensul emiterii ordinului privind aprobarea cetăţeniei române, anterior primului termen de judecată înaintea primei instanţe.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, arătând, în esenţă, că, în speţă, culpa procesuală se raportează la data introducerii acţiunii şi nu la data emiterii citaţiei sau a primului termen de judecată cum în mod eronat susţine recurenta.
Intimata a susţinut că în măsura în care nu este prevăzut un termen expres pentru emiterea ordinului este aplicabil termenul de 30 de zile, fiind suficient pentru o astfel de procedură, după ce solicitarea de redobândire a cetăţeniei române a trecut deja printr-un filtru de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale în cele 5 luni de zile, la nivelul Comisiei pentru Cetăţenie.
În speţă, trebuie avut în vedere că la data introducerii acţiunii (23 aprilie 2010) deşi cererea era avizată pozitiv la 22 februarie 2010, trecuse peste două luni de zile şi nu fusese emis ordinul de redobândire a cetăţeniei române, acesta a fost emis la 25 iunie 2010, deci la peste 4 luni de la primirea avizului, iar comunicarea lui a avut loc la peste două luni, aspect confirmat de faptul că depunerea jurământului a fost la data de 13 septembrie 2010, deci la circa 3 luni de la emiterea acestuia, fiind încălcat astfel un termen rezonabil de soluţionare a cererii.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivului de recurs formulat, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii, iar la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 din acelaşi cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
În speţă, reclamanta a formulat cerere de redobândire a cetăţeniei române, înregistrată la Comisia pentru Cetăţenie sub nr. 4021/RD/2009, fiind avizată pozitiv la data de 22 februarie 2010, şi pentru că nu a fost emis de îndată ordinul de de redobândire a cetăţeniei române aceasta s-a adresat instanţei la data de 23 aprilie 2010.
Într-adevăr, prin Ordinul nr. 76/P din 25 iunie 2010 s-a aprobat cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române, iar potrivit Certificatului emis de Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie din data de 13 septembrie 2010 reclamanta a dobândit cetăţenia română, însă acest lucru s-a realizat după ce intimata-reclamantă formulase cererea de chemare în judecată.
Aşa fiind, deşi obiectul cererii a fost realizat, în mod corect prima instanţă a reţinut culpa autorităţii pârâte, care nu a soluţionat cererea într-un termen rezonabil, determinând formularea acţiunii în justiţie şi, implicit, efectuarea cheltuielilor judiciare solicitate.
Susţinerea recurentei, conform căreia nu se poate reţine în sarcina sa vreo culpă pe motiv că legea nu prevede un termen expres pentru emiterea ordinului nu poate fi primită, chiar dacă Legea nr. 21/1991 stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă însă, în forma în vigoare, un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri, respectiv să emită şi să comunice ordinul privind acordarea cetăţeniei romane aşa cum a solicitat reclamanta în prezenta cauză.
Or, în lipsa unui asemenea termen legal, se impune aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia europeană pentru cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinească atribuţiile într-un termen rezonabil”.
Curtea de la Strasbourg a fixat cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că ordinul de redobândire a cetăţeniei a fost emis la data de 25 iunie 2010, deci după introducerea acţiunii (23 aprilie 2010), iar operaţiunea de comunicare a ordinului a avut loc la data 13 septembrie 2010, aşa încât se poate considera că a avut loc o încălcare a termenului rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acesta fiind un argument suficient pentru a se reţine culpa recurentei-pârâte, sub aspectul obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În speţă, se reţine că deşi acţiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect, nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu a căzut în pretenţii, în condiţiile în care „pretenţiile” deduse judecăţii au reprezentat, de fapt, vătămarea produsă de soluţionarea cererii pe parcursul judecăţii cauzei, reclamanta fiind obligată să efectueze pe plan judiciar cheltuieli pentru a determina autoritatea să finalizeze procedura în speţă, prin emiterea şi comunicarea ordinului în cauză.
Prin urmare, nu se poate reţine aplicarea greşită a prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pentru că menţinerea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată se află în strânsă corelaţie cu menţinerea soluţiei de admitere în parte a acţiunii, situaţie în care culpa procesuală subzistă.
Dar, acţiunea fiind admisă parţial şi cheltuielile trebuie acordate în aceeaşi proporţie, în speţă, reţinându-se că obligaţiile sunt întemeiate în parte, respectiv pentru primul capăt de cerere care a fost respins ca lipsit de obiect pentru că pe parcursul procesului autoritatea a rezolvat cererea petentei, iar pentru celălalt capăt de cerere pretenţiile au fost apreciate ca neîntemeiate.
Aşa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., în sensul reducerii în mod corespunzător a cuantumului cheltuielilor de judecată, proporţional cu pretenţiile admise.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa, în sensul că admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată, obligând pârâta la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie împotriva Sentinţei nr. 4536 din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că admite în parte cererea privind cheltuielile de judecată.
Obligă pârâta la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată, către reclamanta P.L.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 1364/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 201/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
