ICCJ. Decizia nr. 2415/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2415/2012
Dosar nr. 5232/2/2010
Şedinţa publică de la 17 mai 2012
Asupra recursurilor de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată şi hotărârea primei instanţe.
Prin cererea formulată la data de 11 iunie 2010, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ulterior precizată, reclamanta SC I.S. SRL a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să-i recunoască dreptul la despăgubire pentru daunele în valoare de 153.951,58 RON provocate de seceta prelungită şi stabilite conform Legii nr. 381/2002 de Comisia de constatare şi evaluare şi să-i plătească această sumă prin pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi.
Prin aceeaşi cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să elaboreze proiectul de hotărâre şi obligarea pârâtului Guvernul României să adopte o hotărâre prin care să declare stare de calamitate naturală în anul 2009 în zonele agricole din judeţul Călăraşi în care culturile de grâu însămânţate în toamna anului 2008 au fost afectate în proporţie de peste 30% din producţie.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin nesoluţionarea cererii şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cultivat cu grâu în anul agricol 2008-2009 suprafaţa de 386,4 ha, pe care a asigurat-o în baza contractului de asigurare nr. XX încheiat cu SC A.R. - A. SA.
La data de 16 iunie 2009, a constatat că din cauza secetei excesive persistentă în timp s-au produs pagube însemnate la cultura de grâu de pe suprafaţa de aproximativ 178 ha.
În temeiul art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2002 şi cu respectarea termenelor legale, a depus înştiinţare privind pierderile produse culturilor agricole la primăria pe raza teritorială unde s-au produs fenomenele naturale.
Comisia de constatare şi evaluare a pagubelor, înfiinţată conform legii, s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că a fost afectată suprafaţa de 177,88 ha. cultura de grâu care a fost calamitată în proporţie de 69% şi pentru care se cuvin despăgubiri în cuantum de 153.951,58 RON.
Totodată, a susţinut că cererea prin care a solicitat despăgubirile în cuantum de 153.951,58 RON în baza Legii nr. 381/2002, a fost depusă şi înregistrată sub nr. 1906 din 18 iunie 2009 la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală-Călăraşi, însă nu a fost soluţionată.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prematurităţii.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, arătând în esenţă că Legea nr. 381/2002 a fost abrogată, iar Ordinul nr. 419/2002, care reglementează Normele metodologice de aplicare a legii, nu mai poate produce efecte.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe o lege abrogată.
Acelaşi pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capetele 1, 2 şi 4 din cererea de chemare în judecată.
Pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi a formulat de asemenea întâmpinare, în care a arătat că nu poate proceda la plata despăgubirilor în lipsa unei hotărâri de Guvern care să constate starea de calamitate.
Prin sentinţa nr. 3078 din 19 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile invocate.
A admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC I.S. SRL şi a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să recunoască reclamantei dreptul de a beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 381/2002, să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate şi să îndeplinească toate celelalte formalităţi prevăzute de lege şi de Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 381/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor în cuantum de 153.951,58 RON.
A obligat pârâtul Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală în anul 2009 în zonele din judeţul Călăraşi, conform art. 14 din Legea nr. 381/2002.
A obligat pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltare Rurală ca, după finalizarea procedurii, să plătească reclamantei, prin Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, suma de 153.951,58 RON.
A respins capătul de cerere privind obligarea la daune materiale conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată cu o motivare identică de pârâţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a fost apreciată ca neîntemeiată pentru motivul că Legea nr. 381/2002 prevede o procedură administrativă specială pentru acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale. Prevederile care fac referire la aceste proceduri sunt cuprinse într-o lege specială şi prin urmare sunt aplicabile prioritar faţă de cele din legea generală, respectiv Legea nr. 554/2004.
Pentru aceleaşi considerente Curtea a respins şi excepţia prescripţiei, cu precizarea în plus că nu se poate imputa reclamantei împrejurarea că procedura administrativă de acordare a despăgubirilor nu a fost finalizată de către autorităţile administrative abilitate de lege.
Excepţia prematurităţii a fost de asemenea respinsă, pe motiv că cererea de chemare în judecată urmăreşte parcurgerea şi finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor, iar argumentele pe care pârâtul le aduce în motivarea excepţiei se întemeiază pe o interpretare mecanică a petitului.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a fost respinsă, întrucât, aşa cum reiese din cererea precizatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să elaboreze proiectul de hotărâre şi să plătească despăgubirile prin intermediul Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, adică să-şi exercite atribuţiile prevăzute de art. 13, 14 din Legea nr. 381/2002, situaţia fiind similară şi în cazul pârâtului Guvernul României, cu privire la care s-a solicitat obligarea la adoptarea hotărârii prevăzute la art. 14 din Lege.
Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că reclamanta a îndeplinit procedura prevăzută de art. 9-12 din Normele metodologice de aplicarea a Legii nr. 381/2002, aşa cum reiese din procesul verbal de constatare şi înştiinţarea depuse în copie la dosarul cauzei.
Astfel, din procesul verbal încheiat de Comisia de constatare şi evaluare, înregistrat la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi sub nr. 1906 din 18 iunie 2009, reiese că valoarea despăgubirilor a fost stabilită la suma de 153.951,58 RON.
Din înscrisurile depuse la dosar reiese că la data de 30 septembrie 2009 pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a informat guvernul cu privire la efectele fenomenului de secetă din sudul şi estul ţării, în toamna anului 2008 şi primăvara anului 2009.
În acest context, prin adresa din 05 mai 2010, acelaşi pârât a înştiinţat-o pe reclamantă că nu-i poate acorda despăgubiri întrucât cererea sa nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar sprijinul financiar nu a putut fi acordat decât până la data de 31 decembrie 2009.
În ce priveşte conţinutul adresei susmenţionate, Curtea a reţinut că pârâtul nu precizează care sunt condiţiile pe care pretinde că reclamanta nu le îndeplineşte, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, aceasta a parcurs, în ceea ce-o priveşte, procedura prevăzută de Legea nr. 381/2002 şi că Legea nr. 381/2002 era în vigoare la data când s-a născut dreptul reclamantei la despăgubiri, iar refuzul pârâtului de a-şi îndeplini obligaţiile îmbracă un caracter nejustificat, fiind exprimat cu exces de putere. Sub acest aspect, Curtea a apreciat că abrogarea ulterioară a legii nu are niciun efect cu privire la dreptul reclamantei de a obţine despăgubiri, întrucât abrogarea nu are efecte retroactive.
În fine, Curtea a constatat că pârâţii au refuzat în mod nejustificat să efectueze procedura de acordare a despăgubirilor deşi reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce-i reveneau. Sub acest aspect, trebuie observat că reclamanta nu avea nicio obligaţie legală să solicite pârâţilor emiterea vreunui act administrativ, întrucât nici Legea nr. 381/2002 şi nici Normele metodologice nu prevedeau o asemenea obligaţie, ceea ce impune concluzia că procedura de constatare a stării de calamitate trebuia îndeplinită din oficiu.
În ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata de daune materiale, prima instanţă a respins-o ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a administrat nicio probă din care să reiasă că atitudinea pârâţilor i-a provocat o altă pagubă decât cea suferită prin neacordarea despăgubirilor legale.
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- instanţa de fond a ignorat condiţiile prevăzute de Legea nr. 381/2002 şi Ordinul nr. 419/2002 cu privire la dovada îndeplinirii procedurii prealabile şi necesitatea existenţei unei hotărâri de guvern privind declararea stării de calamitate, în lipsa acestor condiţii orice cererea de plată a despăgubirilor fiind prematură;
- instanţa de fond nu şi-a motivat hotărârea în conformitate cu prevederile art. 261 C. proc. civ., fiind ignorată apărarea pârâtului potrivit căreia începând cu anul 2010, Legea nr. 381/2002 este lipsită de efecte juridice, deoarece prin Regulamentul nr. 1857/2006 de aplicare a art. 87 şi 88 din Tratat şi de modificare a R (CE)70/2001 şi a Liniilor directoare comunitare privind ajutoarele de stat în sectorul agricol şi forestier se impune reconsiderarea ajutoarelor de stat în concordanţă cu normele comunitare arătate. La data de 31 decembrie 2009 a expirat perioada de tranziţie în care, conform Tratatului de aderare, România putea să acorde subvenţii care nu erau conforme cu regulile concurenţei;
- reclamantul nu a făcut dovada imposibilităţii irigării terenului pentru care se solicită despăgubiri;
- hotărârea instanţei de fond asupra prescripţiei dreptului la acţiune a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor imperative ale art. 11 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 103 C. proc. civ., acţiunea reclamantei fiind tardiv formulată.
În drept recurenţii şi-au încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică şi care se referă la o excepţie de procedură peremptorie şi dirimantă, ce face inutilă analiza fondului cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:
Societatea reclamantă a îndeplinit procedura prevăzută de art. 9-12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2001. Procesul verbal de constatare şi înştiinţarea fiind depuse la dosarul instanţei.
Din analiza actelor dosarului şi susţinerilor părţii reclamante, reiese că cererea prin care a solicitat despăgubirile în cuantum de 153.951.58 RON în baza Legii nr. 381/2002 a fost depusă şi înregistrată sub nr. 1906 din 18 iunie 2009 la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, autoritatea publică competentă să o soluţioneze potrivit prevederilor legale.
Prin urmare, în analiza excepţiei tardivităţii acţiunii, judecătorul fondului trebuia să determine corect data naşterii dreptului societăţii reclamante la despăgubirea prevăzută de Legea nr. 381/2002, observând că aceasta coincide cu data depunerii şi înregistrării cererii la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, sub nr. 1906 din 18 iunie 2009.
În considerarea acestui drept la despăgubire, reprezentanţii societăţii reclamante au iniţiat demersuri prin care au solicitat îndeplinirea operaţiunilor administrative necesare pentru a primi despăgubirea prevăzută de lege, aşa încât termenele de prescripţie, respectiv de decădere, prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 au început să curgă de la data depunerii şi înregistrării cererii la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, sub nr. 1906 din 18 iunie 2009.
Din această perspectivă, dreptul părţii reclamante de a sesiza instanţa de contencios administrativ cu privire la îndeplinirea operaţiunilor administrative şi emiterea unei hotărârii de guvern trebuia exercitat în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată şi completată, calculate în raport cu data înregistrării cererii la Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Călăraşi, sub nr. 1906 din 18 iunie 2009.
Astfel, reprezentanţii societăţii reclamante au promovat cererea de chemare în judecată la data de 11 iunie 2010, fără să fi fost invocat în cauză vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei, potrivit art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, aşadar cu mult peste termenul prevăzut de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, deci după stingerea dreptului la acţiune în sens material.
Împrejurarea că au fost formulate mai multe cereri prin care s-a solicitat efectuarea operaţiunilor administrative necesare pentru repararea prejudiciului nu era de natură a înlătura incidenţa prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât chiar dacă ar fi avut aşteptări legitime în sensul rezolvării favorabile a cererii sale de despăgubire, reclamanta a depăşit termenul imperativ prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, neexistând nici un temei legal pentru a considera că cererea de chemare în judecată a fost formulată în termen.
Faţă de considerentele menţionate, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, modificând hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi de Guvernul României împotriva sentinţei nr. 3078 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei ca tardiv introdusă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2349/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2439/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
