ICCJ. Decizia nr. 2581/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2581/2012
Dosar nr. 311/35/2010
Şedinţa de la 24 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Procedura derulată în cauză
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamanta SC R. SRL Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Satu Mare, anularea măsurilor stabilite prin raportul de inspecţie fiscală din 12 martie 2010 şi decizia de impunere din 12 martie 2010 încheiate de M.E.F. - D.G.F.P. Satu Mare, Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de Inspecţie Fiscală II, prin care a fost respinsă la rambursare TVA în sumă de 1.634.250 RON şi stabilită TVA suplimentară de plată în sumă de 33.559 RON;
Prin aceeaşi acţiune, reclamanta a solicitat şi anularea deciziei nr. 38475 din 28 mai 2010 emisă de pârâtă prin care i-a fost respinsă contestaţia administrativă, cu acordarea dreptului de deducere a TVA pentru suma de 1.667.809 RON şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei D.G.F.P. Satu Mare la rambursarea TVA în sumă de 1.634.250 RON şi anularea TVA stabilit suplimentar în sumă de 33.559 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii fiscale aferente sumei de 1.634.250 RON, calculate de la data de 01 august 2007 şi până la data rambursării efective a TVA.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma solicitării sale de rambursare a soldului sumei negative de TVA în valoare de 1.634.250 RON, aferent activităţii financiare la 30 iunie 2007, pârâta a efectuat o inspecţie fiscală ce a vizat numai TVA solicitată la rambursare şi s-a întocmit în acest scop raportul de inspecţie fiscală din 27 septembrie 2007, fiind emisă decizia de impunere din 27 septembrie 2007 prin care s-a respins cererea sa de rambursare prin neacordarea dreptului de deducere pentru suma de 1.667.809 RON şi s-a stabilit TVA stabilit suplimentar de plată în sumă de 33.559 RON.
Contestaţia reclamantei formulată împotriva raportului fiscal şi a deciziei menţionate a fost respinsă prin decizia nr. 69563 din 23 ianuarie 2008, dispunându-se şi suspendarea contestaţiei referitor la solicitarea rambursării de TVA în suma de 1.667.809 RON până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală.
Prin sentinţa nr. 190 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, rămasă irevocabilă prin respingerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului promovat de pârâtă, a fost anulată decizia nr. 69563 din 23 ianuarie 2008 emisă de pârâtă, aceasta fiind obligată să soluţioneze pe fond contestaţia formulată de reclamantă.
A mai susţinut reclamanta că este nelegală şi decizia nr. 1021 din 11 februarie 2010, prin care pârâta, ignorând dispoziţia Curţii de Apel Oradea, nu a soluţionat pe fond contestaţia, pe motiv că se impune un nou control fiscal.
La termenul de judecată din 22 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea a dispus conexarea Dosarului nr. 860/35/CA/2010 la Dosarul nr. 311/35/CA/2010, cauză ce face obiectul acţiunii prin care reclamanta a solicitat anularea măsurilor stabilite prin raportul de inspecţie fiscală din 27 septembrie 2007 şi decizia de impunere din 27 septembrie 2007 încheiate de M.E.F. - D.G.F.P. Satu Mare, Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul de inspecţie fiscală 1, precum şi anularea deciziei nr. 1021 din 11 februarie 2010 emisă de pârâtă, prin care s-a desfiinţat decizia de impunere din 27 septembrie 2007.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta D.G.F.P. Satu Mare a solicitat instanţei respingerea acţiunii reclamantei şi pe cale de consecinţă menţinerea ca temeinice şi legale a actelor emise de instituţia pârâtă.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 134 din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL împotriva pârâtei D.G.F.P. Satu Mare, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că decizia nr. 1021 din 11 februarie 2010 prin care s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare stabilite de inspecţia fiscală din 27 septembrie 2007, a fost emisă de D.G.F.P. Satu Mare ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere din 27 septembrie 2007 şi a raportului de inspecţie fiscală din 27 septembrie 2007.
Judecătorul fondului a mai reţinut că prin decizia nr. 38475 din 28 mai 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia societăţii reclamante, pentru suma de 1.667.809 RON, contestaţie ce viza decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 12 martie 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 12 martie 2010, întocmite de Activitatea de Inspecţie Fiscală, acte administrative fiscale emise ca urmare a pronunţării deciziei nr. 1021 din 11 februarie 2010 a D.G.F.P. Satu Mare.
De asemenea s-a avut în vedere că în urma controalelor efectuate, pârâta D.G.F.P. Satu Mare a reţinut prin decizia nr. 38475 din 28 mai 2010, că deşi reclamanta în perioada 29 mai 2007 - 14 iunie 2007 a achiziţionat de la SC O.T. SRL Târgu Cărbuneşti - Gorj, un număr de 148.466 bucăţi plăcuţe vidia, totuşi la data de 10 martie 2010, SC R. SRL Satu Mare avea în stoc 146.717 bucăţi plăcuţe vidia, din totalul de 148.466 bucăţi plăcuţe vidia achiziţionate, societatea nefăcând dovada că achiziţia s-a efectuat în scopul operaţiunilor taxabile.
Instanţa de fond a constatat că, raportat la art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA este necesar ca suma datorată sau achitată să fie aferentă unor bunuri care au fost livrate în beneficiul agentului economic care solicită acest drept, iar TVA aferentă bunurilor şi serviciilor care au fost livrate/prestate este deductibilă doar în situaţia în care bunurile sau serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale agentului economic.
Din analiza investigaţiilor efectuate de către organele fiscale din cadrul Administraţiei şi Finanţelor Publice Satu Mare şi din alte judeţe ale ţării, precum şi a cercetărilor întreprinse de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea, prima instanţă a constatat că operaţiunile de aprovizionare cu plăcuţe vidia sunt nereale, iar preţul de achiziţie al acestora a fost de 63 RON/buc, fiind mult supraevaluat.
Având în vedere şi împrejurarea că plăcuţele vidia achiziţionate de societatea reclamantă în anul 2007 erau în stoc şi la data de 10 martie 2010, Curtea de Apel a apreciat că aceste mărfuri achiziţionate nu pot determina operaţiuni impozabile care să genereze TVA colectată, respectiv TVA de plată, în sensul cerut de art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.
În fine, cu privire la concluziile raportului de expertiză referitoare la incidenţa prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, instanţa de fond a concluzionat că acestea nu pot fi reţinute, atâta vreme cât potrivit celorlalte probe administrate la dosar, bunurile livrate agentului economic reclamant nu sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
3.Recursul exercitat de reclamantă
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC R. SRL Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând generic art. 299 şi urm. C. proc. civ.
Deşi criticile formulate nu au fost structurate în motive de recurs, Înalta Curte reţine că hotărârea fondului este combătută de recurentă sub următoarele aspecte:
3.1. Greşita înlăturare a concluziilor expertizei fiscale
Potrivit recurentei, singura probă utilă administrată în cauză este expertiza fiscală care a confirmat punctul său de vedere şi a combătut susţinerile fiscului. Celelalte probe la care se referă instanţa nu au valoare juridică şi forţă probantă întrucât nu îi sunt opozabile procesele verbale încheiate cu ocazia unor controale la societăţile comerciale plasate în amonte.
3.2.Nerelevanţa cercetărilor efectuate de Direcţia Naţională Anticorupţie
O parte semnificativă a memoriului de recurs abordează situaţia de fapt prin prisma concluziilor adoptate până la acest moment de organul de anchetă penală. În esenţă, recurenta susţine că după mai bine de 4 ani de cercetări penale nu s-au clarificat presupusele neregularităţi, în adresa din 28 aprilie 2011 procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie referindu-se doar la „indicii şi presupuneri”.
Or, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, operează prezumţia de nevinovăţie şi, deci, informaţiile furnizate de Direcţia Naţională Anticorupţie nu pot fundamenta respingerea contestaţiei fiscale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, după cum permit dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă SC R. SRL Satu Mare a supus controlului de legalitate două decizii administrativ fiscale emise după parcurgerea procedurii de contestare reglementată de art. 205 şi urm. C. proc. fisc., respectiv decizia nr. 1021 din 11 februarie 2010 şi decizia nr. 38475 din 28 mai 2010 ale D.G.F.P. Satu Mare.
Prin prima decizie indicată s-a desfiinţat decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală din 27 septembrie 2007 pentru suma totală de 1.667.809 RON reprezentând TVA, urmând ca organele fiscale să reanalizeze situaţia societăţii comerciale şi să obţină informaţii suplimentare potrivit art. 102.1 şi 102.4 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.
Rezultatele controlului dispus în aceste condiţii au fost din nou contestate de contribuabil, fiind emisă cea de-a doua decizie, nr. 38475 din 28 mai 2010, de respingere a contestaţiei ca neîntemeiate pentru suma totală de 1.667.809 RON, reprezentând:
- 1.634.250 RON TVA neacceptată la rambursare;
- 33.559 RON TVA - stabilită suplimentar.
În cauză este esenţial a se lămuri dacă refuzul fiscului de a recunoaşte dreptul de deducere a TVA aferentă plăcuţelor vidia achiziţionate în perioada 29 mai 2007 - 14 iunie 2007 este legal.
Prima instanţă, pentru argumentele expuse rezumativ la pct. 1.2, a concluzionat în sensul legalităţii actelor administrativ fiscale atacate.
Această concluzie este corectă, ea fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
Răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reţine următoarele:
Referitor la probele administrate
În cele două dosare conexate, corespunzătoare celor două decizii atacate, s-au administrat cu precădere înscrisuri. De asemenea, pentru lămurirea aspectelor tehnic fiscale, s-a efectuat de către consultantul fiscal P.E.T. o expertiză de specialitate.
Contrar susţinerilor recurentei, procedeul judecătorului de la fondul cauzei de a înlătura concluziile expertizei fiscale nu este nelegal, în condiţiile în care acestea făceau abstracţie de conţinutul concret al operaţiunilor economice verificate, raportându-se doar la legalitatea formală a acestora.
În plus, în sistemul nostru de drept nu există o ierarhie prestabilită a mijloacelor de probă, instanţa de judecată fiind îndrituită ca, motivat, să acorde prevalenţă unora în dauna altora.
În cauza de faţă nu se pot ignora procesele-verbale întocmite ca urmare a controalelor încrucişate desfăşurate la societăţile comerciale din amonte, în număr de 13 din care se degajă concluzia că achiziţia celor 148.466 buc. plăcuţe vidia nu s-a realizat în scopuri economice.
Susţinerea recurentei că rezultatele acestor controale nu i-au fost comunicate şi, deci, nu îi sunt opozabile, este lipsită de orice consistenţă.
Astfel, aceste înscrisuri s-au depus în probaţiune la prima instanţă, ca făcând parte din documentaţia care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă având posibilitatea nemijlocită de a le cunoaşte întrucât, după cum rezultă din încheierea pronunţată la 21 iunie 2010, i s-au comunicat.
Apoi, nu se poate nega fiscului dreptul de a verifica modul în care a circulat marfa, în scopul documentării realităţii economice a operaţiunilor înscrise în evidenţele contabile.
Potrivit art. 6 C. proc. fisc., „organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză”.
Or, din aceste verificări a rezultat că plăcuţele vidia (100.000 bucăţi) au fost introduse în circulaţie de către o societate comercială din judeţul Sălaj - SC D.P.C. SRL, în luna octombrie 2004, care nu le-a putut justifica provenienţa decât într-o mică măsură (pentru 11.720 bucăţi), pentru că partenerii săi contractuali nu aveau atribuite coduri unice de înregistrare; nici documentele de provenienţă, nici plăţile în numerar aferente nu au fost înregistrate în evidenţa contabilă a acestei societăţi comerciale.
Circuitul plăcuţelor a continuat până în perioada mai - iunie 2007 când apar livrările către recurentă, parcurgând inclusiv revânzări între societăţile care la un moment dat au furnizat respectivele produse unor alte societăţi din circuit (sunt implicate 13 societăţii comerciale).
Toate aceste împrejurări de fapt, reţinute de altfel atât în raportul de inspecţie fiscală din data de 12 martie 2010, cât şi în decizia nr. 38475 din 28 octombrie 2010, coroborate cu constatarea că până la data de 10 martie 2010 plăcuţele vidia nu au fost valorificate (mai erau în stoc 146.717 bucăţi) iar introducerea lor în circuitul economic real era incertă din cauza lipsei unei documentaţii de certificare a calităţii şi securităţii, conduc univoc către concluzia că refuzul organelor fiscale de a acorda drept de deducere pentru TVA aferentă facturilor de achiziţie de plăcuţe vidia de la SC O.T. SRL Târgu Cărbuneşti este legal.
Referitor la cadrul normativ aplicabil
La data formulării cererii de rambursare a soldului sumei negative de TVA (decontul din 24 iulie 2007), dispoziţiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc. confereau oricărei persoane impozabile dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea erau destinate utilizării în folosul „operaţiunilor taxabile”.
La rândul lor, dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, precizau că pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuia să îndeplinească condiţia ca bunurile să-i fie livrate în „beneficiul său”.
În esenţă, contrar susţinerilor recurentei şi opiniei exprimate de expertul fiscal, simpla achiziţie a bunurilor nu determină automat rambursarea TVA aferentă, ci este necesar ca, suplimentar, să se facă dovada că acestea servesc unui scop economic concret în beneficiul societăţii comerciale.
Or, situaţia de fapt fiscală nu susţine această finalitate şi nu există temei pentru a reţine că organul fiscal şi-a exercitat dreptul de apreciere cu depăşirea limitelor conferite de lege.
În acest context, trebuie punctat că informaţiile furnizate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Oradea prin adresa din 20 aprilie 2011 din care rezultă că s-a început urmărirea penală împotriva administratorului recurentei, M.V., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de evaziune fiscală cu un prejudiciu mai mare de 1 milion de euro, nu au reprezentat un argument decisiv în ansamblul considerentelor primei instanţe, după cum nejustificat sugerează recurenta.
Constatările de fapt ale organului de cercetare penală, prezentate în această adresă, nu făceau decât să confirme cele expuse în actele administrativ fiscale atacate şi numai în acest cadru au fost prezentate de judecătorul fondului, fără a se aduce în vreun mod atingere prezumţiei de nevinovăţie, principiu fundamental al procesului penal.
Conchizând, Înalta Curte reţine că nu au fost identificate motive care să atragă modificarea ori casarea sentinţei primei instanţe, întrucât aceasta reflectă o analiză aprofundată a situaţiei de fapt, precum şi o interpretare şi aplicare judicioasă a prevederilor normative incidente.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC R. SRL Satu Mare împotriva sentinţei nr. 134/CA din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2439/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2721/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
