ICCJ. Decizia nr. 2349/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2349/2012
Dosar nr. 5041/2/2010
Şedinţa publică de la 15 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 5041/2/2010 reclamanţii G.M. şi S.M.M.P. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea acesteia să desemneze un evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru garsoniera nr. X, din imobilul situat în Bucureşti, strada N.G., în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul menţionat în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum şi obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de 1.000 RON/zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie, pe zi de întârziere în situaţia neexecutării hotărârii, aplicabilă conducătorului autorităţii centrale, la plata daunelor morale în sumă de 50.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, în esenţă, că prin dispoziţia din 05 septembrie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru garsoniera nr. X, situată în imobilul din Bucureşti, strada N.G., vândută în baza Legii nr. 112/1995 conform contractului de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2000, împreună cu cota de teren aferentă în suprafaţă de 3,88 m.p.
Au mai arătat reclamanţii că dispoziţia menţionată şi dosarul administrativ au fost verificate de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, care a comunicat întreaga documentaţie Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul fiind înregistrat la Comisie sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010 fără a se parcurge niciuna din etapele procedurii de stabilire şi acordare a despăgubiri.
Au mai menţionat reclamanţii că prin cererea înregistrată sub nr. RG/32129 din 01 iunie 2010 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au parcurs procedura prealabilă instituită de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 544/2004, iar de la data parcurgerii plângerii prealabile şi până la data formulării prezentei acţiuni în contencios administrativ autorităţile centrale au refuzat să soluţioneze cererea şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu.
Reclamanţii au arătat că nesoluţionarea cererii în termenul prevăzut de art. 2 alin (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 se constituie într-un refuz nejustificat, un abuz al autorităţilor centrale cu atât mai mult cu cât dreptul la soluţionare în termen rezonabil reprezintă o garanţie pentru soluţionarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât şi în contencios fiind statuat ca atare în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa civilă nr. 176 din 14 ianuarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea, obligând pârâta să emită decizia privind acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 100 RON/zi de întârziere; s-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi de 20% din salariul brut pe economie şi obligarea la plata daunelor morale, ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent a fost emisă la data de 05 septembrie 2007, iar după cum rezultă din adresa din 30 aprilie 2010 a Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, dispoziţia şi dosarul administrativ, după ce au fost verificate, au fost comunicate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul fiind înregistrat la Comisie sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010.
Prin urmare, în condiţiile în care în speţă dosarul reclamanţilor a fost înregistrat la autoritatea pârâtă la 26 aprilie 2010, s-a apreciat că pârâta avea obligaţia a-l analiza într-un termen rezonabil, chiar dacă procedura analizei prealabile presupunea efectuarea de verificări la autoritatea emitentă a dispoziţiei de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai reţinut că deşi prin cererea înregistrată sub nr. RG/32129 din 01 iunie 2010 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamanţii au solicitat autorităţii pârâte să desemneze evaluator şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul în litigiu, pârâta nu le-a comunicat un răspuns, iar prin întâmpinare nu a indicat momentul când va proceda la soluţionarea dosarului reclamanţilor.
Instanţa a mai reţinut că de la data înregistrării dosarului reclamanţilor la autoritatea pârâtă, 26 aprilie 2010 şi până la momentul dezbaterilor în cauza de faţă, au trecut aproximativ 9 luni, timp în care, din apărările din întâmpinare, nu rezultă că dosarul ar fi parcurs etapa verificării. Ca urmare, Curtea a constatat o nesoluţionare într-un termen rezonabil a cererii, nefiind parcursă procedura prevăzută de art. 16 alin. (4)-(7) din Legea nr. 247/2005.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând art. 299 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
3.1. Greşita reţinere a încălcării principiului soluţionării cererilor într-un termen rezonabil
Potrivit recurentei, în cauză nu există argumente care să justifice concluzia Curţii de Apel, mai ales că dosarul de despăgubire al reclamanţilor face parte din categoria celor trimise ulterior O.U.G. nr. 81/2007. De asemenea, recurenta arată că i s-a reproşat că nu a trimis dosarul evaluatorului după 9 luni de la înregistrarea acestuia, deşi controlul de legalitate al Prefecturii s-a realizat pe o durată de 2 ani şi jumătate.
3.2 Au fost ignorate etapele procedurii administrative prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
La acest punct recurenta critică procedeul instanţei de fond de a o obliga să emită „direct” decizia reprezentând titlul de despăgubire, trecând peste etapele procedurii administrative, cu încălcarea legii. În plus, a fost obligată să parcurgă procedura în cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, deşi executarea obligaţiei depinde şi de evaluatori care au nevoie de 20 zile pentru evaluarea unui teren.
3.3. Nu există temei pentru obligarea Comisiei la plata de penalităţi şi cheltuieli de judecată.
Recurenta susţine că obligarea sa la plata unor penalităţi este nejustificată.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, în cauză erau incidente prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât „a recunoscut implicit” dreptul subiectiv al reclamanţilor. În subsidiar, recurenta a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că pentru soluţionarea prezentului litigiu a fost necesar un singur termen de judecată.
4. Apărările intimaţilor
Prin concluziile scrise formulate pentru termenul din 15 mai 2012, intimaţii au solicitat respingerea recursului ca nefondat, însuşindu-şi considerentele prezentate de prima instanţă în sentinţa atacată.
În plus, intimaţii au mai susţinut că deciziile interne ale recurentei care privesc modalitatea de selectare a dosarelor au caracter abuziv şi discreţionar şi sunt încălcate chiar de emitentă.
Referitor la termenul stabilit pentru executare, intimaţii au arătat că acesta este rezonabil iar penalităţile au fost stabilite pentru a constrânge autoritatea să respecte termenul de 60 de zile.
În fine, cât priveşte cheltuielile de judecată, intimaţii au precizat că recurenta este în culpă procesuală, pasivitatea sa determinându-i să formuleze cererea de chemare în judecată. Cuantumul acestora este rezonabil, nefiind cazul să se aplice art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, dar şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimaţii-reclamanţi G.M. şi S.M.M.P. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, corelativ constatării că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a Dosarului nr. 14892/CC.
Necontestat, intimaţii sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, respectiv o garsonieră şi cota de teren aferentă, imposibil de restituit în natură întrucât a fost înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 2000, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Acest drept le-a fost recunoscut prin dispoziţia din 5 septembrie 2007 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
După exercitarea controlului de legalitate, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti a predat, în original, dosarul aferent notificării din 5 aprilie 2001, la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor unde s-a înregistrat sub nr. 14892/CC la 26 aprilie 2010.
Până la data soluţionării recursului de faţă, 15 mai 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire şi, de altfel, nu a făcut dovada parcurgerii niciuneia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1.Referitor la nesoluţionarea cererii de despăgubire într-un termen rezonabil
Apărarea recurentei în sensul că dosarul de despăgubire face parte din categoria celor înregistrate la autoritate după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007 şi va fi selectat în vederea trimiterii la evaluare pe baza criteriilor stabilite prin decizia nr. 2815/2008, adică în ordinea înregistrării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor , nu poate fi primită.
Fără a nega dreptul autorităţii recurente de a adopta norme în vederea organizării activităţii sale, Înalta Curte nu poate face abstracţie de faptul că dosarul intimaţilor a debutat cu notificarea din anul 2001 şi nu a fost soluţionat nici la data de 15 mai 2012. Complexitatea etapelor procedurii administrative la care face referire recurenta nu poate constitui un argument care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru intimaţi.
Nici împrejurarea că avizul de legalitate al prefectului a fost acordat cu întârziere (dosarul trenând la această instituţie publică peste doi ani) nu poate conduce la exonerarea de răspundere a recurentei, pentru că judecătorul fondului s-a raportat la perioada de după înregistrarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor atunci când a constatat că şi această autoritate a depăşit termenul rezonabil de soluţionare.
În plus, în prezenta cauză prezintă relevanţă împrejurarea că, în urma verificărilor efectuate de recurentă, nu s-au constatat nici un fel de nereguli sau lipsuri în dosarul intimaţilor, care, dat fiind obiectul său, nu prezintă gradul de complexitate invocat în alte situaţii.
Conchizând, instanţa de recurs reţine, pe baza jurisprudenţei sale consecvente, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-şi invoce propria culpă în privinţa încălcării drepturilor recunoscute prin Convenţie.
1.2.Referitor la obligaţia de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire
Contrar susţinerilor recurentei, obligarea sa la emiterea deciziei potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este corectă.
Evident, această decizie nu va fi emisă „direct”, ci după parcurgerea etapei evaluării, însă pretenţia recurentei ca intimaţii să obţină un titlu executoriu pentru fiecare dintre etapele procedurii administrative este contrară spiritului reglementării şi instituie o sarcină exorbitantă pentru persoanele îndreptăţite la despăgubiri.
De altfel, teama recurentei că nu se poate încadra în termenul legal de 30 de zile este nejustificată, câtă vreme prin dispozitivul sentinţei i s-a fixat un termen de executare de „60 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei”.
1.3.Referitor la penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată
Posibilitatea acordării penalităţilor de întârziere prin dispozitivul hotărârii este prevăzută expres în art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acestea fiind concepute ca un mijloc de constrângere a autorităţii publice, în vederea executării obligaţiei şi, în acelaşi timp, ca o garanţie suplimentară pentru reclamanţi că îşi vor vedea restabilit dreptul sau interesul vătămat.
Deşi în alte cauze Înalta Curte a înlăturat din dispozitiv penalităţile stabilite de către prima instanţă, în speţa de faţă acest lucru nu se impune întrucât dosarul de despăgubire nu comportă nici un fel de dificultate, fiind vorba numai de o garsonieră şi de terenul aferent care există în materialitatea lor.
Şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, soluţia fondului este corectă, ele fiind acordate în baza art. 274 C. proc. civ. care sancţionează partea care este în culpă procesuală. Susţinerea Comisiei că „a recunoscut implicit” dreptul subiectiv al reclamanţilor este lipsită de orice consistenţă, câtă vreme nici până în prezent nu a finalizat procedura administrativă, „recunoaşterea” fiind pur declarativă, fără nicio consecinţă în planul realităţii juridice.
De asemenea, susţinerea recurentei că suma de 4.000 RON este nepotrivit de mare în raport cu munca avocatului şi complexitatea cauzei este lipsită de obiectivitate. Atât anterior procedurii judiciare, cât şi pe parcursul judecăţii la prima instanţă, avocatul reclamanţilor a întocmit actele procedurale corespunzătoare interesului clienţilor săi, nefiind cazul să se aplice art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariului.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta, care a pierdut procesul, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 176 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2184/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2415/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
