ICCJ. Decizia nr. 2423/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2423/2012
Dosar nr.9011/2/2011
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 octombrie 2010 reclamanta T.M.K.R. S.A a chemat în judecată Administraţia Fondului pentru Mediu, Direcţia venituri şi a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi art. 215 C. proCod Fiscal
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 s-a stabilit în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 6.568.250 RON, reprezentând penalitatea de 100 de euro, echivalentă în RON la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naţionale a României, valabil la data de 1 mai 2010, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, datorată de către operatorul care nu a restituit certificate de emisii de gaze cu efect de seră, corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în 2009.
Reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul acţiunii în contencios administrativ îndreptată împotriva răspunsului primit la plângerea prealabilă efectuată de reclamantă prin Decizia nr. 42 din 17 iunie 2011 prin care s-a dispus respingerea acesteia.
În motivarea cererii de suspendare reclamanta a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 544/2004, constituie un caz bine justificat lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru emiterea deciziei de impunere; inexistenţa unui proces-verbal de constatare a contravenţiei conform cerinţelor obligatorii indicate de OG nr. 2/2001; inexistenţa vinovăţiei în cazul constatării contravenţiei reţinută în sarcina T.M.K.; bonitatea T.M.K. (comportamentul fiscal al acesteia).
A arătat că Adresa nr. 1/249/IN din 19 ianuarie 2011 emisă de către ANPM nu poate constitui motivul de fapt al emiterii deciziei de impunere, nefiind indicate în mod clar motivele de fapt ce au dus la emiterea acestei decizii.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 6256 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta T.M.K.R. SA în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi a dispus suspendarea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că măsura provizorie solicitată de reclamantă se justifică prin existenţa în cauză a unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În acest sens Curtea a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 6.568.250 RON, reprezentând penalitatea de 100 de euro echivalenta în RON la cursul de schimb leu/euro al Băncii Naţionale a României valabil la data de 1 mai 2010 pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, datorată de către operatorul care nu a restituit certificate de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în 2009.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat instanţa a constatat că există îndoieli în ceea ce priveşte lipsa motivelor de fapt şi de drept pentru emiterea deciziei de impunere aşa cum impun dispoziţiile Ordinului nr. 1004/2010, Adresa nr. 1/249/IN din 19 ianuarie 2011 emisă de Agenţia Naţională de Mediu, neputând constitui motiv de fapt al emiterii deciziei de impunere.
S-a apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) coroborate cu disp. art. 29 din HG nr. 780/2006 prevederilor legale privind aplicarea penalităţii de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul nu a restituit certificate de emise de gaze cu efect de seră le sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit căreia exista obligaţia încheierii unui proces-verbal de constatare al contravenţiei conform cerinţelor obligatorii ale acestei ordonanţe.
Totodată prima instanţă a constatat că reclamanta îşi îndeplineşte obligaţiile de plată către bugetul de Stat făcând eforturi foarte mari să achite datoriile curente ale societăţii.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, instanţa de fond a apreciat că executarea deciziei de impunere ar produce o perturbare previzibilă gravă a funcţionării reclamantei cu consecinţa de a nu se plăti un număr de 200 de salariaţi.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, Direcţia venituri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivul de recurs invocat a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea legii.
Cu privire la legalitatea actului administrativ, se invocă faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că există îndoieli în ceea ce priveşte lipsa motivelor de fapt şi de drept comune pentru emiterea deciziei de impunere.
Cuantumul penalităţii în valoare de 6.568.250 RON stabilit prin Decizia de impunere nr. 6/2011 a fost determinat ţinându-se cont de prevederile art. 9 alin. (1) lit. ş) din OUG nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Nu pot fi reţinute susţinerile instanţei de fond potrivit cărora întârzierea restituirii certificatelor se datorează unor dificultăţi tehnice legate de modalitatea de accesare şi operare a Registrului Naţional de Emisii de Gaze cu Efect de Seră deoarece din Adresa nr. 1/1063/IN din 26 aprilie 2011 emisă de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului rezultă că „Registrul Naţional al României a funcţionat în perioada 1 martie - 20 aprilie 2010, on-line 24 ore cu CITL-ul, situaţie ce poate fi confirmată şi oficial de către CITL".
Nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei pagube iminente întrucât simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto la constatarea că există o asemenea pagubă iar instanţa de fond nu face nicio referire la dovezile administrate sub aspectul prejudiciului şi care să învedereze intrarea în incapacitate de plată, din care să reiasă că plata obligaţiei stabilită prin actul atacat i-ar produce o pagubă.
Or, cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de persoana care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal.
Intimata T.M.K.R. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
Prin cererea adresată instanţei de fond, reclamanta a solicitat suspendarea Deciziei de impunere nr. 6 din 17 martie 2011 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu prin care s-au stabilit obligaţii de plată în sumă de 6.568.250 RON.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond".
Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate".
Suspendarea actului administrativ reprezintă operaţiune de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia şi este excepţia de la regula emiterii din oficiu şi ea poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, în cazul cererilor de suspendare întemeiate pe dispoziţiile art. 15 din acest act normativ rezultă că legea impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să se ceară suspendarea executării unui act administrativ unilateral;
- să se facă dovada formulării acţiunii în anulare;
- să se facă dovada existenţei cazului bine justificat şi dovada pagubei iminente.
Primele două condiţii au fost dovedite în prezenta cauză.
„Cazul bine justificat" este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În privinţa existenţei cazului bine justificat se constată că există asemenea împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ având în vedere o eventuală nerespectare a Ordinului nr. 1004/2011, respectiv neindicarea motivelor de fapt şi temeiul de drept care au stat la baza deciziei de impunere, normele de drept aplicabile în cauză, în raport de data săvârşirii faptei şi data emiterii deciziei de impunere dar şi autoritatea competentă să aplice sancţiunea.
De altfel, în cadrul cererii de suspendare nu se analizează amănunţit cauzele de anulare a actului, ci numai cele care ar putea crea aparenţa de nelegalitate pentru că analiza legalităţii şi temeiniciei o va face instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Paguba iminentă, o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material, viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării autorităţii publice sau a unui serviciu public.
Şi în privinţa acestei condiţii au fost depuse probele la dosar care dovedesc prejudiciul material, viitor şi previzibil ce s-ar crea reclamantei prin executarea sumelor prevăzute în raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere.
Astfel au fost depuse la dosar înscrisuri legate de situaţia financiar-contabilă, respectiv plata salariaţilor, situaţia furnizorilor de materii prime şi sumele de achitat către aceştia.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia venituri împotriva Sentinţei nr. 6256 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 242/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2432/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
