ICCJ. Decizia nr. 242/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.242/2012
Dosar nr.630/45/2011
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 19 ianuarie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţiile instanţelor care au declanşat conflictul negativ de competenţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licenţă, ca urmare a studiilor universitare efectuate, finalizate prin susţinerea şi promovarea examenului de licenţă din 2009 organizat de către Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, facultate acreditată în cadrul pârâtei.
În motivarea acţiunii reclamantul a susţinut că în luna iulie 2010 aceasta ar fi trebuit să-i elibereze diploma de licenţă şi suplimentele la aceasta, ca urmare a studiilor universitare efectuate între anii 2006-2009 la facultatea menţionată, după ce, anterior i-a fost eliberată o adeverinţă care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte.
Deşi termenul de 12 luni de valabilitate a licenţei a expirat, pârâta refuză să-i elibereze diploma.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., prin care a solicitat obligarea acestuia la tipărea formulatelor tipizate pentru diplomele de absolvire.
Chematul în garanţie a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din promoţiile 2008-2010, astfel că este lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie.
Tribunalul Vaslui, prin Sentinţa civilă nr. 260 din 06 iunie 2011 şi-a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, considerând că pârâta este o persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorităţi publice centrale, întrucât serviciul public prestat acoperă tot teritoriul ţării, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, transpusă în Decizia nr. 5269/2009.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 264 din 5 septembrie 2011 a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Vaslui. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie pentru a pronunţa regulatorul de competenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a apreciat că pârâta, deşi este o persoană juridică de utilitate publică, nu poate fi asimilată unei autorităţi publice centrale, ci doar locale, existând o multitudine de alte persoane juridice similare care desfăşoară aceleaşi activităţi în marea majoritate a oraşelor din ţară.
S-a statuat că întrucât prezenta acţiune în justiţie priveşte obligarea unei instituţii de interes public la efectuarea unei operaţiuni materiale, asimilată unei autorităţilor publice locale, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/ 2004, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului, fiind aplicabil criteriul rangului autorităţii emitente.
Se menţionează în acest sens şi jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv Decizia nr. 4102 din 14 septembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1093/89/2011.
În ceea priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu M.E.C.T.S., Curtea a constatat că, deşi această cerere ar atrage competenţa în primă instanţă a curţii de apel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, datorită rangului chematului în garanţie, în cauză operează prorogarea legală de competenţă potrivit art. 17 C. proc. civ., competenţa revenind instanţei sesizată cu cererea principală.
În privinţa competenţei teritoriale, în condiţiile în care domiciliul reclamantului este situat în judeţul Vaslui, iar acesta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, potrivit art. 10 alin. (3) teza 1 Curtea a reţinut că este competent din punct de vedere teritorial, Tribunalul Vaslui.
2. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca regulator de competenţă
Înalta Curte, reţine că în raport de dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., în cauză există conflict de competenţă.
Pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei Universitatea S.H. de a-i elibera reclamantului diploma delicenţă şi a suplimentelor la aceasta, urmare a absolvirii Facultăţii de Drept, promoţia 2009, acesta înscriindu-se în sfera dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fapt care atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ .
Universitatea S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului de învăţământ, cu sediul în Municipiul Bucureşti, potrivit art. 1 din Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, iar prin actul de înfiinţare au fost menţionate şi facultăţile şi specializările acreditate ale acesteia potrivit art. 2 din aceeaşi lege.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b), m) şi r) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunile de „autoritate publică", „serviciu public" şi „interes legitim public" au următoarea semnificaţie: „autoritate publică - orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică"; lit. m) „serviciu public - activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public" şi lit. r) „interes legitim public - interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice".
Conform acestor ultime dispoziţii, se constată că legiuitorul a înţeles să procedeze la o ficţiune juridică, asimilând „autorităţilor publice" şi structurile care sunt de sorginte privată, dar care sunt atrase, fie printr-o dispoziţie expresă a legii, fie printr-o autorizaţie dată de autoritatea administraţiei publice competente, în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte juridice ca autorităţile publice.
Prin urmare, intră în categoria autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care, prin lege sau hotărâre a Guvernului au dobândit statut de utilitate publică.
Serviciul public prestat este în scopul satisfacerii unui interes legitim public, astfel cum această noţiune a fost definită de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. r) menţionat anterior.
În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate anterior rezultă că Universitatea S.H., ca persoană juridică de drept privat este asimilată unei autorităţi publice autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Întrucât în cauză se solicită obligarea pârâtei, ca autoritate publică, să elibereze reclamantului diploma de licenţă şi a suplimentelor la aceasta, se va stabili competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Rezultă din cuprinsul acestor dispoziţii că, în ceea ce priveşte competenţa materială de fond, aceasta se stabileşte în funcţie de două criterii:poziţia, rangul autorităţii publice şi criteriul valoric.
Pentru stabilirea competenţei materiale în cauza dedusă judecăţii, este necesar a se stabili rangul autorităţii publice pârâte, respectiv dacă aceasta se încadrează în categoria autorităţilor publice centrale sau locale.
Pe de o parte, în doctrina de specialitate şi în jurisprudenţa constantă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Î.C.C.J. s-a statuat că rangul central sau local al unei autorităţii/ instituţii publice este dat de nivelul competenţei teritoriale a autorităţii/ instituţiei publice, respectiv întinderea teritorială a serviciului public prestat.
Competenţa teritorială desemnează limitele teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice, respectiv ale unei autorităţi publice, adică limitele în spaţiu, în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege.
Astfel, s-a argumentat că dacă autoritatea/instituţia are competenţă pe întreg teritoriul ţării este vorba de o autoritate/ instituţie centrală, iar dacă competenţa este limitată la un anumit teritoriu, este vorba de o autoritate/ instituţie locală.
Cu alte cuvinte, dacă serviciul public prestat acoperă teritoriul unei localităţi sau unui judeţ, competenţa va reveni tribunalului, iar dacă el este un serviciu public naţional, realizat fără limite teritoriale, competenţa aparţine curţii de apel.
Potrivit Legii nr. 443/2002, de înfiinţare a autorităţii publice pârâte, se constată că acesteia i-a fost conferită competenţa de a presta un serviciu public naţional.
Întrucât aceasta nu-şi exercită atribuţiile într-un cadru teritorial determinat, în limite restrânse, prestând un serviciu public care acoperă întreg teritoriul ţării, fapt de altfel necontestat, rezultă că se încadrează în categoria autorităţilor publice centrale.
Pe de altă parte, rangul unei autorităţii/instituţii publice este dat şi de nivelul sau tipul serviciului public prestat.
Conform legislaţiei incidentă la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant, respectiv art. 1 şi 2 din Legea nr. 84/1995, a învăţământului (în prezent abrogată), „(1) Prezenta lege reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ. (2) În România învăţământul constituie prioritate naţională".
Potrivit art. 103 alin. (2) din aceeaşi lege „Instituţiile şi unităţile de învăţământ particulare acreditate fac parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie...".
De asemenea, şi în prezent, potrivit Legii nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, conform art. 1 „Prezenta lege asigură cadrul pentru exercitarea sub autoritatea statului român a dreptului fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii. Legea reglementează structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ de stat, particular şi confesional. ", iar potrivit art. 10 alin. (1) din „În România, învăţământul este serviciu de interes public şi se desfăşoară, în condiţiile prezentei legi, în limba română, precum şi în limbile minorităţilor naţionale şi în limbi de circulaţie internaţională".
În raport de dispoziţiile art. 114 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 1/2011 „(2) Învăţământul superior este organizat în universităţi, academii de studii, institute, şcoli de studii superioare şi altele asemenea, numite în continuare instituţii de învăţământ superior sau universităţi. (3) Instituţiile de învăţământ superior pot fi de stat, particulare sau confesionale. Aceste instituţii au personalitate juridică, au caracter nonprofit, sunt de interes public şi sunt apolitice".
Din cuprinsul dispoziţiilor legale enunţate rezultă că învăţământul, ca serviciu de interes public este de importanţă naţională, fiind organizat la nivel naţional.
Pârâta face parte din categoria instituţiilor de învăţământ superior, ca parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie, care prestează un serviciu public, respectiv în domeniul destinat învăţământului superior, organizat la nivel naţional.
În concluzie, aceasta este persoană juridică de drept privat, acreditată să realizeze un serviciu public de interes naţional în domeniul învăţământului, respectiv învăţământului superior, fără limite teritoriale, care este asimilată unei autorităţi publice centrale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, căreia îi este conferită prin lege competenţa de a emite acte în regim de drept public.
În altă ordine, caracterul de autoritate publică centrală al pârâtei este determinat şi de actul de înfiinţare, respectiv Legea nr. 443/2002, emisă de Parlamentul României, aceasta nefiind înfiinţată printr-un act emis de o autoritate a administraţiei publice locale pentru a fi caracterizată ca o autoritate publică locală.
De altfel, şi instanţa supremă prin deciziile pronunţate a reţinut calitatea de autoritate publică centrală a Universităţii S.H. (exemplu fiind Deciziile nr. 5269 din 20 noiembrie 2009, nr. 5656 din 24 noiembrie 2011).
Faţă de toate considerentele expuse, avându-se în vedere că prezentul litigiu are ca obiect obligarea Universităţii S.H. la emiterea diplomei de studii - de licenţă - şi a anexelor acesteia, că pârâta este o autoritate publică centrală, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că revine competenţa materială şi de soluţionare a prezentei cauze Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta revine aceleiaşi instanţe, deoarece reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul acestuia.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., potrivit art. 17 din C. proc. civ., competenţa revene instanţei legal sesizată cu cererea principală.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 22 pct. 5 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul D.M., pârâta Universitatea S.H. şi chematul în garanţie M.E.C.T.S. în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2417/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2423/2012. Contencios → |
|---|
