ICCJ. Decizia nr. 2417/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2417/2012
Dosar nr. 8979/2/2009
Şedinţa publică din 17 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ sub nr. 8979/2/2009, reclamanţii A.L.C., B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., O.A.C., P.C.M., P.I.D., V.I. şi Z.G.A. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând anularea Adresei nr. 46246 din 20 martie 2009 prin care a fost respinsă cererea privind punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006, obligarea pârâtului (MAI) la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariul de bază de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanţii, aferentă perioadei 31 ianuarie 2006 până la data pronunţării unei hotărâri definitive, în acord cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006, obligarea pârâtului la plata către reclamanţi, începând cu data pronunţării unei hotărâri definitive, a drepturilor salariale cuvenite majorate cu 75%, în condiţiile art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006; acordarea unor despăgubiri calculate la nivelul dobânzii legale, corespunzătoare beneficiului de care reclamanţii au fost lipsiţi în toată această perioadă; obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii în cuantum de 500 de RON/zi de la momentul dării unei hotărâri şi până la executarea efectivă a obligaţiei.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanţii au arătat că în anul 2004, urmare a ratificării prin Legea nr. 389/2004 a Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pentru finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă, s-a constituit Unitatea de Management al Proiectului de diminuare a riscurilor (UMP-MAI) ca o componentă a Direcţiei Generale Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, structură în cadrul căreia au fost încadraţi în calitate de personal de specialitate.
Au susţinut că, în acord cu prevederile Legii nr. 389/2004, obiectul principal de activitate al UMP-MAI, structură în cadrul căreia toţi reclamanţii activează şi au activat îl reprezintă întocmai realizarea componentei a Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă şi gestionarea asistentei financiare aferente din împrumutul extern rambursabil nr. 4736 RO contractat de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Din momentul încadrării reclamanţilor în cadrul UMP-MAI acordarea drepturilor salariale s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi în OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor.
Reclamanţii au arătat că începând cu luna februarie 2006, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacităţii administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană, în calitate de personal de specialitate din cadrul UMP-MAI trebuia ca reclamanţii să beneficieze de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de baza majorate cu 75% faţă de cele prevăzute de lege.
Însă, pârâta (MAI), fără vreun motiv obiectiv, a refuzat în mod constant aplicarea acestei dispoziţii legale, nedispunând majorarea cu 75% a cuantumului salariului de bază. În aceste condiţii, deşi au depus toate diligenţele pentru a determina angajatorul pârât să le acorde drepturile legale corespunzătoare pentru perioada 2006 - 2009 adresându-se chiar cu plângere Ministrului Administraţiei şi Internelor, cererea reclamanţilor nu a primit un răspuns pozitiv, prin Adresa nr. 504826 din 20 martie 2009 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală Financiară - Serviciul metodologie drepturi personal şi pensii învederând UMP-MAI că refuză să achite pârâţilor drepturile băneşti solicitate.
La data de 31 martie 2009 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru perioada anterioară datei de 23 iunie 2006, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La data de 21 aprilie 2010 reclamanţii O.A.C. şi A.L.C. au formulat cereri de renunţare la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ.
La data de 02 noiembrie 2010 reclamanţii au formulat o cerere de micşorare a câtimii obiectului cererii, în ceea ce priveşte capătul II de cerere, solicitând obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariului de bază pentru perioada 31 ianuarie 2006 - 14 aprilie 2009, dată la care a fost abrogat art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 prin OUG nr. 35/2009, reclamanţii renunţând la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanţi, începând cu data pronunţării unei hotărâri definitive, a drepturilor salariale cuvenite majorate cu 75%.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 4769 din 26 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de către reclamanţii B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., P.C.M., P.I.D., V.I. şi Z.G.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor cu privire la perioada 31 ianuarie 2006 - 21 septembrie 2006, ca fiind prescris dreptul la acţiune.
Prin aceiaşi hotărâre a admis acţiunea precizată, în parte şi a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a sumei reprezentând majorare cu 75% a salariului de bază pe perioada 21 septembrie 2006 - 14 aprilie 2009 şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume.
A respins cererea privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii.
A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 5455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru perioada 31 ianuarie 2006 - 21 septembrie 2006 Curtea a reţinut că, în cauză, reclamanţii, în calitate de funcţionari publici cu statut special, au solicitat obligarea pârâtului MAI, la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariul de bază de care ar fi trebuit să beneficieze aferent perioadei 31 ianuarie 2006 până la data pronunţării unei hotărâri definitive, în acord cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 şi la plata dobânzii legale, corespunzătoare beneficiului de care reclamanţii au fost lipsiţi în toată această perioadă, dispoziţiile legale aplicabile fiind reprezentate de Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului şi OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, care, la art. 47 prevede că drepturile neachitate poliţiştilor şi nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite se prescriu.
Dreptul salarial solicitat a fost prevăzut de art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006, dispoziţie care a fost abrogată la data de 14 aprilie 2009, prin art. III din OUG nr. 35 din 11 aprilie 2009, astfel că dreptul la acţiune pentru perioada în care reclamanţii au funcţionat, în calitate de personal de specialitate din cadrul UMP-MAI şi au beneficiat de prevederile art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacităţii administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană, se naşte la data la care a încetat acest drept şi erau exigibile drepturile pentru perioada cât erau în vigoare.
Prin urmare, luând ca dată când drepturile salariale solicitate trebuiau plătite, data de 14 aprilie 2009, acţiunea fiind formulată recomandat la data de 21 septembrie 2009, Curtea a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite drepturile salariale pentru care termenul de prescripţie de 3 ani se împlineşte la data de 21 ianuarie 2006.
Pe cale de consecinţă, pentru drepturile salariale aferente perioadei 31 ianuarie 2006, aşa cum s-a solicitat, şi 21 septembrie 2006, când s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, s-a prescris dreptul la acţiune.
În ceea ce priveşte perioada 21 septembrie 2006 - 14 aprilie 2009, Curtea a reţinut că reclamanţii au solicitat instanţei să se constate refuzul nejustificat al pârâtului materializat prin Adresa nr. 46246 din 20 martie 2009 de plată a unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariului de bază de care ar fi trebuit să beneficieze, în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006, privind unele măsuri pentru întărirea capacităţii administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană.
Potrivit acestor dispoziţii, "personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum şi a altor credite sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază majorate cu 75% faţă de cele prevăzute de lege.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, se exceptează de la aplicarea prevederilor alin. (1) personalul încadrat în unităţile de management de proiect înfiinţate în temeiul OUG nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiştilor români care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect, cu modificările ulterioare.
Instanţa a reţinut că reclamanţii au fost încadraţi, ca personal de specialitate, în cadrul Unităţii de Management al Proiectului de diminuare a riscurilor şi pregătire pentru situaţii de urgenţă, înfiinţată prin Legea nr. 389 din 28 septembrie 2004, pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă şi a Acordului de asistenţă financiară nerambursabilă dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, acţionând în calitate de agenţie de implementare a Facilităţii Globale de Mediu, privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă, semnate la Bucureşti la 26 mai 2004.
U.M.P. - M.A.I., potrivit art. 2 din lege, alături de celelalte instituţii publice menţionate erau desemnate ca agenţii de implementare.
Potrivit Anexei 2 pct. 2 lit. e) din Acord, prin costuri de operare se înţelege costuri de operare marginale generate de implementarea Proiectului, incluzând salariile personalului UMP-urilor şi MMGA (exclusiv funcţionarii guvernamentali), diurnele lor şi costurile cu cazarea şi cu transportul ocazionate de deplasările în teren legate de implementarea Proiectului, consumabile de birou şi utilităţi, costul traducerilor, costul comunicaţiilor (inclusiv taxele de Internet), exploatarea şi întreţinerea vehiculelor (inclusiv combustibil, service şi asigurare auto) şi echipamentele de birou achiziţionate pentru implementarea Proiectului.
A constatat Curtea că, aşa cum rezultă din probatoriul administrat, reclamanţii nu au fost remuneraţi din fondurile proiectului sau în conformitate cu OUG nr. 52/1999 ci ca ofiţeri de poliţie în cadrul UMP-MAI, neputând fi încadraţi potrivit statului de funcţii al Unităţii de management aprobat prin OMAI nr. I/539 din 09 aprilie 2004, datorită incompatibilităţii între statutul funcţiei de militar/funcţionar public cu statut special şi cel al personalului U.M.P.-M.A.I.
Cum, potrivit adresei din data de 22 octombrie 2004, a Biroului Băncii Mondiale în România, Banca Mondială nu a avut nimic împotrivă încadrării UMP cu personal activ al MAI, ale căror salarii să fie plătite din fondurile ministerului, reclamanţii nu au fost plătiţi din fondurile Proiectului.
În consecinţă instanţa de fond a stabilit că reclamanţii nu se încadrează în dispoziţiile de excepţie, prevăzute de art. 8 alin. (2) din OUG nr. 1/2006 şi că sunt îndreptăţiţi la salarii de bază majorate cu 75%.
Sistemul de salarizare prevăzut pentru personalul încadrat potrivit OUG nr. 52 din 26 aprilie 1999, privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiştilor români care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect, presupune ca, selectarea personalului pentru U.M.P. să se facă în conformitate cu procedurile finanţatorului extern.
Potrivit art. 6 din ordonanţă, specialiştii care îşi desfăşoară activitatea în U.M.P. beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi consultanţii străini, inclusiv în ceea ce priveşte regimul de impozitare a veniturilor, iar conform art. 7, plata sumelor cuvenite specialiştilor prevăzuţi la art. 4, a cheltuielilor aferente dotărilor necesare pentru desfăşurarea activităţii U.M.P., precum şi pentru funcţionarea acesteia se va asigura din fondurile stabilite în acest scop în acordurile internaţionale de finanţare şi/sau din cota-parte a contribuţiei României prevăzută în bugetele de venituri şi cheltuieli ale entităţii în care funcţionează U.M.P.
Prin urmare, s-a apreciat că, în ceea ce priveşte pe reclamanţi, aceştia beneficiază de prevederile art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006.
Relativ la capătul de cerere privind daunele cominatorii, Curtea a considerat că este neîntemeiat, întrucât art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004 vorbeşte despre penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere şi nu de daune cominatorii, precum şi de amenda prevăzută de art. 24 din lege.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs se arată că instanţa de fond a admis acţiunea, având în vedere adeverinţele depuse de intimaţii-reclamanţi, înscrisuri din care rezultă că remuneraţia acestora nu a fost stabilită şi achitată în conformitate cu prevederile OUG nr. 52/1999.
Se invocă faptul că aceste adeverinţe nu au relevanţă juridică deoarece:
- sunt înscrisuri pro causa, în condiţiile în care documentele în discuţie au fost semnate de către doi dintre intimaţii-reclamanţi în calitate de şef al U.M.P. şi contabil şef;
- chiar dacă ar fi documente justificative corecte ele nu au nicio legătură cu fondul cauzei pentru că în raport de art. 8 alin. (2) al OUG nr. 1/2006 era important de stabilit temeiul de drept în baza căruia a fost înfiinţată structura din cadrul M.A.I.
Cu privire la fondul cauzei, se arată că temeiul legal al înfiinţării Unităţii de Management a Proiectului au fost dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile.
Art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 prevede majorarea salariilor de bază cu 75% pentru personalul de specialitate din cadrul structurilor ce au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare din importuri externe, dar în art. 8 alin. (2) se prevede că personalul încadrat în unităţile de management de proiect înfiinţate în temeiul OUG nr. 52/1999 nu beneficiază de salarii majorate cu 75%.
Cu privire la obligarea M.A.I. la plata dobânzii legale aferente, s-a subliniat că deşi instanţa de fond a obligat la plata acesteia, nu a făcut nicio menţiune cu privire la motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia.
Actul normativ care reglementează dobânda legală este OG nr. 9/2000, iar din dispoziţiile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8, rezultă că părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârziere în plata unei obligaţii băneşti, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate, or, în cauză nu pot fi aplicate aceste prevederi.
Prin urmare, nu există niciun temei legal pentru a obliga la achitarea dobânzii legale.
În ceea ce priveşte obligarea M.A.I. la plata sumei de 5.455 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se arată că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. dau posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată, iar în cauză nu s-a făcut aplicarea acestui text deşi cauza a fost soluţionată la un singur termen de judecată (celelalte cinci termene fiind acordate de un judecător care nu avea drept de acces la informaţii clasificate secret) dar şi în raport de volumul de muncă şi complexitatea cauzei.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
Intimaţii au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente.
Intimaţii-reclamanţi au fost încadraţi în calitate de personal de specialitate în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor - Unitatea de Management al Proiectului U.M.P. - M.A.I., structură ce are ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare dintr-un împrumut extern (Acordul de Împrumut dintre România şi B.I.R.D. pentru finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul procedurii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă).
Aceştia au solicitat acordarea unui spor de 75% din salariul de bază care li s-ar cuvenit conform art. 8 alin. (1) din OUG nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacităţii administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană.
Potrivit acestui text, "personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum şi a altor credite sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază majorate cu 75% faţă de cele prevăzute de lege".
Această regulă are reglementată, în art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ şi situaţia de excepţie. Astfel, în art. 8 alin. (2) din OUG nr. 1/2006 se prevede că "Se exceptează de la aplicarea prevederilor alin. (1) personalul încadrat în unităţile de management de proiect înfiinţate în temeiul OUG nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanţate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiştilor români care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unităţilor de management de proiect, cu modificările ulterioare".
Problema care se impune a fi dezlegată în prezenta cauză este aceea a aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din OUG nr. 1/2006 în cazul reclamanţilor.
Din probele depuse la dosar şi necontestate de reclamanţi rezultă că U.M.P. - M.A.I. a fost înfiinţată în baza OUG nr. 52/1999.
Cererea reclamanţilor de acordare a sporului şi admiterea lor de către instanţa de fond a avut ca temei faptul că aceştia nu au fost remuneraţi din fondurile proiectului sau în conformitate cu OUG nr. 52/1999, însă aceste susţineri sunt nefondate.
Aşa cum s-a arătat, situaţia de excepţie reglementată de art. 8 alin. (2) din OUG nr. 1/2006 se referă la aplicarea acestor prevederi personalului încadrat în unităţi de management de proiect înfiinţate în temeiul OUG nr. 52/1999, fără a face vreo precizare legată de modul de salarizare al acestui personal.
Pentru că legea exceptează expres personalul din unităţile înfiinţate în baza OUG nr. 52/1999, se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu nerespectarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu prezintă nicio relevanţă modul în care reclamanţii au fost plătiţi pentru activitatea desfăşurată pentru că aceştia nu puteau primi sporul de 75% datorită excepţiei reglementate de art. 8 alin. (2) din OUG nr. 1/2006, unitatea de management respectivă, unde şi-au desfăşurat activitatea fiind una înfiinţată potrivit OUG nr. 52/1999, act normativ nominalizat expres în textul OUG nr. 1/2006.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentinţa şi respinsă acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva Sentinţei nr. 4769 din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., P.C.M., P.I.D., V.I. şi Z.G.A., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2416/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 242/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
