ICCJ. Decizia nr. 2453/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2453/2012
Dosar nr. 14486/3/2009
Şedinţa publică de la 17 mai 2012
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul C.M.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, anularea Deciziei nr. 296 din 5 martie 2009 emisă de pârât - Direcţia Resurse Umane.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 15 iunie 2006, a fost numit prin Ordinul nr. 987 din 6 iunie 2006 în funcţia publică de director general în cadrul Direcţiei Generale de Dezvoltare în Construcţii, din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, prin cumul de funcţii.
Începând cu data de 16 octombrie 2007, a fost numit prin ordinul Ministrului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor nr. 1064 din 18 octombrie 2007, în funcţia publică de director general adjunct al Direcţiei Programe Naţionale - Direcţia Generală Lucrări Publice din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, în prezent fiind consilier în cadrul Direcţiei Generale Construcţii Locuinţe şi Reabilitare Termică în baza Ordinului nr. 155 din 16 martie 2009 şi conferenţiar universitar doctor la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.
A mai precizat reclamantul că la data de 5 martie 2009 i s-a comunicat Decizia nr. 296 din 5 martie 2009 prin care a fost notificat cu privire la faptul că „în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55.167 RON reprezentând spor de vechime, indemnizaţie de concediu şi primă de vacanţă, conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 şi EF 14521 din 4 martie 2009", iar potrivit prevederilor art. 84 lit. b) şi art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici „modalităţile de restituire a sumei datorată angajatorului, aşa cum sunt prevăzute în legislaţia în vigoare, sunt achitarea sumei în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv până la data de 3 aprilie 3009; asumarea unui angajament de plată şi eşalonarea sumei datorate".
S-a susţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2 şi art. 10 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 1350 din 20 iunie 2007, dispoziţiile art. 7 din H.G.. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare şi dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, coroborate cu dispoziţiile art. 35 C. muncii, suma de 55.167 RON, reprezentând spor de vechime, indemnizaţie de concediu şi prima de vacanţă, nu a fost încasată necuvenit de reclamant.
În acest sens reclamantul a opinat că, spre deosebire de reglementarea anterioară privind cumulul de funcţii, art. 35 C. muncii nu face nicio distincţie între angajatorul unde se află funcţia de bază şi angajatorul unde salariatul îşi desfăşoară activitatea prin cumul, angajatorii având obligaţia să acorde salariatului toate drepturile care decurg din executarea contractului de muncă, nu numai pe cele salariale (inclusiv concediul de odihnă), în condiţiile în care angajatorii vor reţine şi vor vira impozitul pe salariu, precum şi contribuţiile de asigurări sociale şi de sănătate.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, susţinând că reclamantul poate beneficia la instituţia pârâtă doar de concediu fără plată, nu şi de concediu de odihnă plătit.
S-a mai susţinut că reclamantul, în mod eronat, face trimitere la Ordinul MECT nr. 1350 din 20 iunie 2007, care reglementează drepturile salariale din cadrul funcţiei de bază.
Prin Sentinţa civilă nr. 1355 din 17 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII contencios administrativ şi fiscal.
Această din urmă instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 2477 din 29 martie 2011, a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamantul deţine funcţia de bază la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, unde este conferenţiar universitar doctor, în cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei desfăşurându-şi activitatea prin cumul de funcţii, fiind numit la 15 iunie 2006 în funcţia publică de director general în cadrul Direcţiei Generale de Dezvoltare în Construcţii la Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. La data de 16 octombrie 2007, reclamantul a fost numit în funcţia publică de director general adjunct al Direcţiei Programe Naţionale - Direcţia Generală Lucrări Publice din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, iar din luna martie 2009 este consilier la Direcţia Generală Construcţii Locuinţe şi Reabilitare Termică.
S-a mai reţinut că prin Decizia nr. 296 din 5 martie 2009 Direcţia Resurse Umane din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei i-a adus la cunoştinţă reclamantului că în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55167 RON, reprezentând spor de vechime, indemnizaţia de concediu şi prima de vacanţă, conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 şi EF –14521 din 4 martie 2009.
A apreciat prima instanţă că decizia în speţă este temeinică şi legală, întrucât H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, act normativ apreciat în vigoare, stabileşte în art. 3 alin. (1) că salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.
Prin prisma prevederilor legale enunţate, prima instanţă a constatat că reclamantul, având funcţia de bază la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, avea dreptul la un concediu de odihnă plătit numai de la această instituţie, nu şi de la ministerul pârât unde îşi desfăşura activitatea prin cumul de funcţii, pentru zilele de concediu de odihnă primite de la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, reclamantul putând solicita Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei un concediu fără plată, neavând însă dreptul la concediu de odihnă plătit şi la prima de vacanţă la instituţia publică în cadrul căreia îndeplinea prin cumul o funcţie publică.
În ceea ce priveşte sporul de vechime, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare, din economia cărora rezultă că sporul de vechime se calculează la funcţia de bază care, în cazul reclamantului, nu este deţinută la ministerul pârât.
În consecinţă, a apreciat instanţa fondului, reclamantul avea dreptul de a beneficia de spor de vechime doar pentru funcţia deţinută la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, nu şi pentru funcţia publică deţinută prin cumul la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei.
Referitor la susţinerile reclamantului relative la dispoziţiile art. 35 C. muncii, s-a reţinut că dispoziţiile legale invocate fac referire la salariul corespunzător fiecărei funcţii şi nu la toate drepturile salariale cuvenite pentru exercitarea funcţiei şi, totodată, au în vedere cumularea mai multor funcţii în baza unor contracte individuale de muncă.
De asemenea, modul concret de stabilire a tuturor drepturilor salariale cuvenite angajaţilor din unităţile bugetare a fost reglementat printr-o serie de acte normative cu caracter special, dintre acestea fiind aplicabile în speţă, H.G. nr. 250/1992 cu privire la concediul de odihnă şi H.G. nr. 281/1993 cu privire la sporul de vechime, potrivit cărora salariatul poate beneficia de spor de vechime şi concediu de odihnă plătit (inclusiv prima de vacanţă) doar pentru funcţia de bază, nu şi pentru cea deţinută prin cumul.
S-a apreciat irelevant în cauză Ordinul MECT nr. 1350 din 20 iunie 2007, invocat de reclamant, întrucât acesta reglementează modul de stabilire a drepturilor salariale din cadrul funcţiei de bază.
Împotriva Sentinţei civile nr. 2477 din data de 29 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamantul C.M.A., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, a anulării Deciziei nr. 296 din data de 5 martie 2009 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi a obligării intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a învederat, prin motivele cererii de recurs, că în mod eronat instanţa de fond a apreciat că art. 35 C. muncii nu se aplică în situaţia cumulului unei funcţii publice cu o funcţie deţinută în baza unui contract individual de muncă. Deşi se susţine de către instanţa de fond că prevederile art. 35 C. muncii sunt aplicabile numai în situaţia cumulării mai multor funcţii în baza unor contracte individuale de muncă, nu şi în cazul recurentului unde se cumulează o funcţie publică cu o funcţie deţinută în baza unui contract individual de muncă, această concluzie apare ca fiind eronată în raport cu dispoziţiile exprese ale art. 117 din Legea nr. 188/1999.
Astfel, potrivit acestui text de lege, prevederile legii speciale privind statutul funcţionarilor publici se completează cu legislaţia muncii în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice. Or, întrucât legea specială nu cuprinde prevederi speciale exprese referitoare la situaţia cumulului de funcţii în general şi a cumulului dintre o funcţie publică şi o funcţie deţinută în baza unui contract individual de muncă în special, aceasta se completează cu prevederile art. 35 C. muncii.
De asemenea, a apreciat recurentul că în mod eronat prima instanţă a reţinut că reclamantul deţine funcţia de bază la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti când, în realitate, aceasta este exercitată în cadrul pârâtului. În temeiul art. 35 C. muncii, pârâta, cunoscând situaţia de fapt referitoare la existenţa unui cumul de funcţii, avea obligaţia de a pune în vedere să precizeze locul unde exercită funcţia pe care reclamantul o aprecia ca fiind de bază, înainte de a emite decizia contestată. Având în vedere însă că nu există o astfel de declaraţie nici la angajatorul la care activa reclamantul cu contract individual de muncă şi nici la Direcţia de Resurse Umane a pârâtului, a considerat recurentul că o astfel de decizie putea fi emisă numai după clarificarea acestui aspect de către intimat.
În lipsa acestei precizări, pe care reclamantul nu a făcut-o şi nici nu i-a fost niciodată solicitată, pârâtul nu putea aprecia, cu de la sine putere, că recurentul îşi exercită funcţia de bază la Universitatea Bucureşti. De altfel, a precizat recurentul că funcţia de bază o îndeplinea la intimată unde a exercitat activitate cu normă întreagă şi a efectuat aproape lunar şi ore suplimentare, pe când la Universitatea Bucureşti a avut, conform adeverinţei depuse, o activitate redusă la numai câteva ore, efectuate în general după programul desfăşurat la pârâtă. În acest context, drepturile salariale conexe achitate de către pârâtă apar ca fiind legal încasate indiferent că se referă la concediul de odihnă plătit şi prima de vacanţă sau la sporul de vechime acordat.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivându-se că recurentul deţine funcţia de bază la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, loc unde se află şi în prezent carnetul acestuia de muncă.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin Adresa nr. 296 din data de 5 martie 2009 emisă de Direcţia Resurse Umane din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei: - i s-a comunicat reclamantului C.M.A., director al Direcţiei Generală Construcţii Locuinţe şi Reabilitare Termică, că în perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 55.167 RON (reprezentând spor de vechime, indemnizaţie de concediu şi primă de vacanţă), conform memorandumului nr. 288 din 3 martie 2009 şi EF 14521 din 4 martie 2009; - i s-a adus la cunoştinţa reclamantului că potrivit prevederilor art. 84 lit. b) şi art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, modalităţile de restituire a sumei datorate angajatorului sunt achitarea sumei în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv până la data de 3 aprilie 2009, sau asumarea unui angajament de plată şi eşalonarea sumei datorate; - i s-a pus în vedere reclamantului să se prezinte la Direcţia Resurse Umane pentru a stabili modul de restituire a sumei datorate.
La baza Adresei nr. 296 din data de 5 martie 2009, sus menţionată, stă memorandumul intern nr. 288 din data de 3 martie 2009 al Direcţiei Resurse Umane din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale, având ca teme reţinerea sumelor reprezentând, pe de o parte, sporul de vechime şi, respectiv, indemnizaţia de concediu de odihnă şi primele de vacanţă acordate necuvenit unor angajaţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei (printre care şi recurentul C.M.A.), şi prin care s-a constatat că recurentul a beneficiat necuvenit, pentru perioada 1 mai 2007 - 31 ianuarie 2009, de spor de vechime, de indemnizaţie de concediu de odihnă şi de primele de vacanţă aferente, precum şi memorandumul intern nr. EF 14521 din data de 4 martie 2005 emis de Direcţia Economică şi Financiară din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei prin care directorul Direcţiei Economice şi Financiare comunica directorului Direcţiei Resurse Umane cuantumul net al sumelor acordate necuvenit reclamantului C.M.A. ca fiind de 55.167 RON şi prin care se solicita a se comunica baza legală privind modalitatea recuperare a drepturilor salariale necuvenite, precum şi acordul părţilor.
Instanţa de fond a reţinut, în considerentele hotărârii recurate, că decizia contestată de către reclamantul C.M.A. este legală, întrucât acesta, având funcţia de bază la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, avea dreptul la un concediu de odihnă plătit, la prima de vacanţă şi la sporul de vechime numai de la această instituţie, şi nu de la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei unde recurentul a ocupat, prin cumul, o funcţie publică de conducere.
Judecătorul fondului a mai statuat, prin sentinţa dată, că modul concret de stabilire a tuturor drepturilor salariale cuvenite angajaţilor din unităţile bugetare a fost reglementat printr-o serie de acte normative cu caracter special, dintre care aplicabile în speţă sunt H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu caracter specific deosebit şi din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, şi H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, şi că potrivit reglementării cuprinse în cele două acte normative menţionate, salariatul poate beneficia de spor de vechime şi concediu de odihnă plătit (inclusiv prima de vacanţă) doar pentru funcţia de bază nu şi pentru cea deţinută prin cumul.
Se reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu caracter specific deosebit şi din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, ”Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate”, şi că, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 281/1993 privind salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, ”Persoanele salarizate potrivit prezentei hotărâri beneficiază, la funcţia de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program de lucru”.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră rolul activ al judecătorului, ”Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc”. Se constată, în litigiu, că prima instanţă nu a lămurit pe deplin împrejurarea esenţială în litigiu, anume cea referitoare la locul de muncă unde reclamantul a deţinut în mod efectiv, concret, funcţia de bază, limitându-se numai a releva, pe baza celor reţinute în actele întocmite de intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, că funcţia de bază a reclamantului se afla la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.
Administrarea unui probatoriu adecvat, sub aspectul sus menţionat, se impunea cu necesitate în litigiu, în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale şi pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, în condiţiile în care reclamantul a susţinut, pe de o parte, că nu a depus o declaraţie de alegere a funcţiei de bază nici la angajatorul la care activa cu contract individual de muncă şi nici la Direcţia de Resurse Umane a intimatei pârâte, şi, pe de altă parte, că funcţia de bază o îndeplinea la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului unde a exercitat activitate cu normă întreagă şi a efectuat aproape lunar şi ore suplimentare şi nu la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti unde a avut o activitate redusă la numai câteva ore, efectuate în general după programul desfăşurat la intimat.
Împrejurarea că carnetul de muncă al recurentului se afla la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti nu este de natură a duce la concluzia că la această instituţie se localizează funcţia de bază, atâta vreme cât Legea nr. 2/1991, care prevedea prin art. 2 că ”(1) Persoanele care cumulează mai multe funcţii sunt obligate să-şi aleagă o unitate unde vor avea funcţia de bază, care îi achită şi celelalte drepturi de personal. (2) Unitatea prevăzută la alin. (1) plăteşte pentru salariatul respectiv contribuţia de asigurări sociale şi reţine contribuţia pentru pensia suplimentară, stabilite pe baza salariului luat în calcul pentru celelalte drepturi, şi orice alte sume datorate potrivit legii. De asemenea, ţine şi completează carnetul de muncă al salariatului respectiv” a fost abrogată, începând cu 1 martie 2003, prin art. 298 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
În raport de cele mai sus arătate, fiind necesară în litigiu, pentru soluţionarea judicioasă a procesului, administrarea de probe noi, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamantul C.M.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2477 din data de 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea pricinii spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.M.A. împotriva Sentinţei civile nr. 2477 din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2421/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2507/2012. Contencios → |
|---|
