ICCJ. Decizia nr. 2525/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2525/2012
Dosar nr. 9567/1/2011
Şedinţa publică de la 22 mai 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 3410 din 10 iunie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, împotriva sentinţei nr. 120 din 18 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, modificând, în tot, sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul T.N.I., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că simpla mutare a intimatului-reclamant T.N.I., dintr-o localitate în alta, fără indicarea motivului, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Pe de altă parte, aşa cum în mod corect a reţinut şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, s-a constatat că plecarea acestuia în refugiu s-a produs în luna aprilie 1944, intimatul-reclamant T.N.I. fiind „evacuat” într-o perioadă în care judeţul Neamţ nu era sub ocupaţia nici unei puteri străine.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond, în mod greşit, a invocat în motivarea soluţiei, Decizia nr. 5525 din 3 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 122/32/2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că situaţiile sunt identice, întrucât în cauza respectivă reclamanta s-a refugiat din satul Buteni, judeţul Cluj în Răchitele, judeţul Cluj, datorită abuzurilor exercitate după Dictatul de la Viena, iar în prezenta cauză nu poate fi vorba de un refugiu ca urmare a aplicării Dictatului de la Viena.
Împotriva deciziei nr. 3410/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, T.N.I. a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare se susţine că instanţa a considerat că nu s-a dovedit cu înscrisuri oficiale că reclamantul se încadrează la art. 6 din O.G. 105/1999 „în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloace de probă”.
Contestatorul mai arată că Arhivele Naţionale nu i-au putut da relaţii cu privire la calitatea sa de persoana strămutată din motive etnice şi din acest motiv instanţa de fond a admis proba cu martori, ale căror mărturii există la dosarul cauzei.
Mai mult decât atât, în mod eronat instanţa a considerat că declaraţiile de martori ar fi trebuit să parvină de la alte persoane ce pot proba cu acte oficiale că au fost la rândul lor persoane persecutate, întrucât dacă ar fi pus la îndoială acest aspect, ar fi trebuit să i se solicite date noi cu privire la martori, deoarece pe lângă cei patru martori mai sunt şi alţii care cunosc situaţia sa reală.
Contestatorul mai susţine că instanţa de recurs în mod eronat a reţinut faptul că jud. Neamţ nu era în anul 1944 sub ocupaţia soldaţilor străini, în condiţiile în care toate datele istorice atestă faptul că în luna august 1945 s-au retras trupele armate străine, până atunci acestea fiind pe pământ moldovenesc, inclusiv în judeţul Neamţ.
Examinând contestaţia în anulare formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de T.N.I., împotriva deciziei nr. 3410 din 10 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefonată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2524/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2527/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
