ICCJ. Decizia nr. 2594/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2594/2012
Dosar nr. 12838/2/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii A. (M.) M., A.S.S., A.M., B.S., B.M., B.C., B.P.S., G.A., G.L.G., G.M., G.M., G.T., H.M., L.L.M., M.S., M.F., M.O.V., N.C., P.S.I., S.I., Ş.C., V.F., I.L., M.G., P.N. şi P.S.V. au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând revocarea în totalitate a Deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Oradea, în sensul înlăturării diminuării cu 25% aplicată în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, în ceea ce priveşte cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii sau alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Curţii de Apel Oradea şi a Tribunalului Bihor, anularea hotărârii nr. 17 din data de 27 septembrie 2010 a Colegiului de Conducere din cadrul Curţii de Apel Oradea şi pe cale de consecinţă:
- obligarea pârâţilor la plata diferenţei dintre drepturile salariale cuvenite şi cele încasate efectiv pentru perioada menţionată mai sus, respectiv 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, drepturi ce vor fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie existent la data punerii efective în executare;
- obligarea pârâtei Curtea de Apel Oradea de a efectua menţiunile corespunzătoare privind înlăturarea diminuării de 25% în carnetele de muncă;
- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
Prin încheierea de şedinţă din data de 04 aprilie 2011 s-a dispus disjungerea acţiunii în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii I.L., M.G., P.N., P.S.V., în raport de calitatea acestora de personal contractual.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că prin decizia nr. 144 din 28 iulie 2010 dată de Curtea de Apel Oradea s-a dispus ca în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul Curţii de Apel Oradea să se diminueze cu 25% şi că prin contestaţia înregistrată la Curtea de Apel Oradea, au sesizat autoritatea emitentă a actului administrativ atacat, arătând că această decizie este nelegală şi netemeinică şi pe cale de consecinţă, au solicitat revocarea acesteia.
Au mai arătat reclamanţii că prin hotărârea nr. 21 din 22 noiembrie 2010 s-a respins contestaţia împotriva deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 referitor la diminuarea cu 25% aplicată drepturilor salariale, în perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, cu motivarea că această decizie a fost emisă în baza Legii nr. 118/2010 din 30 iunie 2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Reclamanţii au subliniat faptul că au calitate procesuală activă, întrucât prin emiterea deciziei nr. 144 din 28 iulie 2010 de către Preşedintele Curţii de Apel Oradea le-au fost afectate veniturile salariale lunare cuvenite, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, veniturile menţionate mai sus au fost diminuate cu 25%, iar prin aplicarea acestei măsuri s-a realizat o restrângere nepermisă a exerciţiului dreptului la muncă, fiind afectată o componentă esenţială a acestuia - dreptul salarial.
Au mai arătat reclamanţii că, deşi diminuarea are aparent un caracter temporar, prin indicarea unui anumit interval de timp (ex: 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate, trimiterea generală la dispoziţiile Legii nr. 118/2010, invocată în actul contestat, conduce la concluzia aplicării şi a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă această restrângere într-una definitivă, cu caracter permanent.
Au apreciat reclamanţii că prin această diminuare au fost încălcate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevederile art. 11 - privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) - privind egalitatea, art. 20 - referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 44 - privind dreptul de proprietate privată, art. 47 - privind nivelul de trai, art. 53 - privind restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 9, art. 15 alin. (1), art. 41 alin. (5), art. 135 lit. f), g) şi art. 154 alin. (1) din Constituţia României.
Au mai arătat reclamanţii că, întrucât dreptul salarial al magistraţilor constituie un ";drept de proprietate"; în sensul Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale, reducerea cuantumului acestuia prin diminuarea menţionată mai sus, echivalează cu o expropriere.
Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Juridică a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a ridicat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi a conexităţii, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 3639 din 23 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a dispus scoaterea acestuia din cauză pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. (M.) M., A.S.S., A.M., B.S., B.M., B.C., B.P.S., G.A., G.L.G., G.M., M.G., G.T., H.M., L.L.M., M.S., M.F., M.O.V., N.C., P.S.I., S.I., Ş.C. şi V.F., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analizând mai întâi excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a constatat că toate privesc capătul de cerere accesoriu în raport de care acest pârât a fost chemat în judecată şi prin care s-a solicitat obligarea sa la a asigura pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării drepturilor salariale, în cazul în care capătul principal de cerere ar fi primit.
Instanţa a apreciat că toate excepţiile sunt neîntemeiate, reţinând următoarele:
- Calitatea procesuală activă a reclamanţilor nu este dată în cauză de existenţa unui raport juridic direct cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ci de calitatea reclamanţilor (procurori) de contestatori ai deciziilor anterior menţionate, faţă de care şi-au exercitat dreptul la plângere conform art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009. Faţă de caracterul accesoriu al capătului de cerere menţionat anterior, instanţa a constatat că reclamanţii justifică calitatea procesuală activă prin prisma capătului principal, iar aspectele invocate de pârât ţin de analiza fondului cererii accesorii, la care s-ar ajunge dacă ar fi primite capetele principale de cerere.
- Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este justificată tocmai prin petitul accesoriu formulat de reclamanţi, toate aspectele invocate de pârât în susţinerea acestei excepţii ţinând, de asemenea, de legalitatea şi temeinicia cererii accesorii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.
- Excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti este neîntemeiată, existenţa unor raporturi de drept public bazate pe dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice între pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul Ministerul Justiţiei neputând constitui temeiul excluderii de la controlul judecătoresc a unei cereri precum cea formulată de reclamanţi.
- Excepţia inadmisibilităţii capătului accesoriu anterior menţionat pentru neurmarea procedurii prealabile faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este nefondată, în considerarea caracterului accesoriu al acestui petit, accesoriu cererii de anulare a Ordinului nr. 1497 din 30 iulie 2009, faţă de care s-a urmat procedura prealabilă specială prevăzută de art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.
- Excepţia conexităţii este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile art. 164 C. proc. civ., între cele două dosare cu părţi diferite neexistând o strânsă legătură, soluţia dată în prezenta cauză neavând nici o înrâurire asupra soluţiei date în dosarul a cărei conexiune se solicită, având în vedere că părţile sunt încadrate şi la instanţe diferite.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor de către Ministerul Public instanţa a constatat caracterul subsidiar a al acesteia „în cazul în care se va admite acţiunea reclamanţilor”, prin urmare, faţă de soluţia dată cererii principale, aceasta a primit aceeaşi soluţie de respingere apreciindu-se că a devenit inutilă analizarea ei.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, invocată de acesta prin întâmpinare, instanţa de fond a reţinut că, faţă de obiectul cauzei, Ministerul Justiţiei nu are atribuţii stabilite în sarcina sa în legătură cu încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale ale personalului instanţelor judecătoreşti şi având în vedere că între Ministerul Justiţiei şi instanţele judecătoreşti nu există raporturi de subordonare, deoarece acestea aparţin unor puteri diferite ale statului, această instituţie nu are competenţa de a emite ori modifica deciziile de numire sau de încadrare a grefierilor, precum şi cele privind stabilirea drepturilor salariale ale acestora.
Pentru considerentele arătate instanţa a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, motiv pentru care a dispus scoaterea sa din cauză
Pe fondul cererii de chemare în judecată, instanţa a reţinut că reclamanţii au fost salarizaţi în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, că prin decizia nr. 144 din 28 iulie 2010 s-a dispus, în aplicarea susmenţionatei legi, diminuarea drepturilor salariale afectând şi reclamanţii din prezenta acţiune, drept pentru care aceştia au formulat contestaţie împotriva deciziei amintite, respinsă potrivit hotărârii din 27 septembrie 2010 a Colegiului de conducere din cadrul Curţii de Apel Oradea, iar împotriva acestei hotărâri au îndreptat prezenta plângere, în temeiul art. 27 alin. (2) din anexa VI a Legii nr. 330/2009.
S-a mai reţinut de către instanţă că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au invocat, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituţionale a măsurii de restrângere a exerciţiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituţie, iar, pe de altă parte, neconcordanţa între anumite acte internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, solicitând să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, reglementărilor internaţionale mai favorabile, în principal, art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului şi art. 1 pct. 2 şi 4 şi art. 4 din Carta Socială Europeană.
De asemenea, s-a invocat încălcarea contractelor individuale de muncă, a dispoziţiilor art. 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, nemodificarea expresă a art. 60 alin. (4) din Legea nr. 567/2004 prin Legea nr. 118/2010, precum şi nelegalitatea măsurii dispusă printr-o lege ordinară - Legea nr. 118/2010, care modifică o lege organică - Legea nr. 567/2004.
Legat de aceste ultime argumente, instanţa a constatat că reclamanţii care au calitatea de magistraţi potrivit art. 37 şi 902 din Legea nr. 567/2004 au fost numiţi în funcţii prin decizii ale Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, neavând încheiate contracte individuale de muncă.
În concluzie, Legea nr. 118/2010 nu a adus modificări Legii nr. 567/2004 referitoare la statutul personalului auxiliar de specialitate şi a celui conex din cadrul instanţelor judecătoreşti, ci legii în baza căreia aceste categorii profesionale erau salarizate la nivelului anului 2009, lege care a avut caracter ordinar. Mai mult de atât, Legea nr. 118/2010 a fost adoptată cu votul majorităţii absolute, conform art. 76 alin. (1) din Constituţie.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamanţi a încălcării dispoziţiilor constituţionale, instanţa a reţinut că stabilirea neconcordanţei între dispoziţiile unei legi şi Constituţie intră în atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale, iar, prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituţională a statuat că este constituţională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamanţi, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
A reţinut instanţa şi că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, Curtea de Apel a reţinut că, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispoziţiilor respective, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor. În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei, hotărârea din 2 februarie 2010, parag. 48), a apreciat instanţa că reducerea salariilor nu este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie. Totodată, Curtea de Apel a reţinut şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Leias împotriva Croaţiei, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58; cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
În cauza de faţă trebuie avut în vedere că nu se pune în discuţie legalitatea măsurii sau o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar, în contextul în care Legea nr. 118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, ipoteză în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23 şi cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie.
Faţă de susţinerile din cererea de chemare în judecată, Curtea de Apel a reţinut că reclamanţii nu au adus argumente în sensul că drepturile fundamentale garantate de art. 17, art. 23 pct. 3 şi art. 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, similare celor reglementate prin art. 41, art. 44 şi art. 47 din Constituţie, ar avea un conţinut mai favorabil decât reglementarea internă, sau ar împiedica restrângerea adusă dreptului la salariu, în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Totodată, raportat la susţinerile reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile din Carta socială europeană revizuită, adoptată în 1996 şi ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, instanţa a avut în vedere prevederile art. G din Partea a V-a Cartei, conform cărora exercitarea drepturilor enunţate poate face obiectul unor restricţii sau limitări prescrise prin lege şi care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii H.M., G.A., G.M., B.M., A.S.S., M.F., B.P.S., V.F., Ş.C., A. (M.) M., A.M., M.G., G.T., P.S.V., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., I.L., P.N., M.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S. şi M.O.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că este neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, pentru că este adevărat faptul că Ministerul Justiţiei şi instanţele de judecată fac parte din puteri diferite, dar tot aşa de adevărat este faptul că există un raport de subordonare, care nu se rezumă la posibilitatea celui dintâi de a infirma deciziile instanţelor de judecată în domeniile de numire, încadrare în muncă precum şi cele privind stabilirea drepturilor salariate, iar Ministerul de Justiţie este instituţia intermediară în drumul sumelor alocate de către Ministerul de Finanţe instanţelor judecătoreşti.
Arată recurenţii că în măsura în care nu au o hotărâre în contradictoriu pronunţată şi cu Ministerul Justiţiei se vor afla în neplăcuta situaţie în care, în măsura în care se va admite recursul declarat şi se va modifica sentinţa atacată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, în momentul în care Ministerul de Finanţe va vira sumele de bani aferente satisfacerii revendicărilor, Ministerul de Justiţie să refuze alocarea sumelor obţinute, pentru simplul motiv că nu a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească să facă acest lucru.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenţii arată că, întrucât dreptul salarial al personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul instanţelor şi Parchetelor de pe lângă acestea constituie un „drept de proprietate"; în sensul Convenţiei şi a Protocoalelor adiţionale, reducerea cuantumului acestuia prin diminuarea menţionată, echivalează cu o expropriere şi că, deşi diminuarea are aparent un caracter temporar, prin indicarea unui anumit interval de timp (ex: 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), în realitate, trimiterea generală la dispoziţiile Legii nr. 118/2010, invocată în actul contestat, conduce la concluzia aplicării şi a prevederilor art. 16 alin. (2), care transformă această restrângere într-una definitivă, cu caracter permanent.
Subliniază recurenţii că dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar nu sunt aplicabile personalului auxiliar de specialitate şi conex al instanţelor judecătoreşti al căror statut este reglementat printr-un act normativ cu caracter special şi organic, şi care nu poate fi modificat decât printr-o normă cel puţin egală sub aspectul forţei juridice, că Legea nr. 118/2010 nu are un caracter organic, ci ordinar şi în aceste condiţii, este obligatorie aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 567/2004, şi pe cale de consecinţă nediminuarea indemnizaţiilor ce li se cuvin reclamanţilor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii: A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ş.C., V.F., A.M., M.G., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S. şi M.O.V. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În esenţă, prin criticile formulate, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25%, dispusă prin Legea nr. 118/2010, nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noţiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noţiunii consacrate de art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia:
„Art. 1. - Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Totodată, este adevărat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât şi în jurisprudenţa mai recentă reprezentată de hotărâri pronunţate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. şi T. împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008):
„(…) art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin. şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alin., vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel de-al doilea alin., recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, 61; a se vedea şi Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, 157, CEDO 2006)”.
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamanţilor de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerinţa ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 urmăreşte un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situaţia de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit, securitatea naţională.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În acelaşi sens, în mod just, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii”.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ş.C., V.F., A.M., M.G., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S. şi M.O.V., ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi P.S.V., I.L., P.N. şi M.G., Înalta Curte reţine faptul că acestea vizează fondul cauzei, dar nu vor fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece pentru aceşti reclamanţi s-a dispus disjungerea acţiunii, în raport de calitatea acestora de personal contractual, prin încheierea de şedinţă din data de 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A. (M.) M., A.S.S., H.M., G.A., G.M., B.M., M.F., B.P.S., Ş.C., V.F., A.M., G.M., G.T., N.C., S.I., L.L.M., G.L.G., B.C., M.S., P.S.I., B.S., M.O.V., împotriva sentinţei civile nr. 3639 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2593/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2603/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
