ICCJ. Decizia nr. 2593/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2593/2012
Dosar nr. 10038/2/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii A.L., G.M.G., R.L.C., C.I., L.T., N.G.C., P.A., R.C., U.R., A.M.S., C.V., D.D.C., L.M.R., A.Ş., G.C., M.L., R.A.C., Ş.S.D., B.A., C.U.D.I., V.E., A.A., A.V.O., B.G.C., V.C., C.R.V., C.N.G., D.M.S., I.A.G., I.V., I.M., M.M., M.Ma., N.N.C., R.M.A.R., Ş.L., V.G., A.B.A., A.E., C.G.M., C.D., C.R., C.E.N., I.C., D.C., E.N.A., S.M., H.M., D.S., D.D., I.E.R., M.E., S.M., S.A., T.A., C.C., D.T., O.G.D., R.A.B., S.L.Ş., T.E.M., E.M., M.D., P.M., Ş.E., Ş.I., S.P.G., G.D., M.R., C.A., H.M., C.A.R., prin Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, au formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 368 emis la data de 01 iulie 2010 de către pârâtă, solicitând instanţei anularea în tot a acestuia, precum şi obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acestui ordin, a sumelor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite anterior emiterii ordinului şi cele încasate efectiv, actualizate la zi cu indicele de inflaţie, precum şi efectuarea menţiunilor în cartea de muncă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Ordinul nr. 368 emis la data de 01 iulie 2010 s-a dispus diminuarea cuantumului brut lunar al salariului funcţionarilor publici cu 25%, că până la data emiterii acestui Ordin, funcţionarii publici din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă au beneficiat de salariile stabilite la data încadrării în funcţia publică cu majorările ulterioare, precum şi cu actualizările efectuate prin Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar, prin emiterea Ordinului nr. 368, funcţionarilor publici le-au fost modificate unilateral drepturile salariale, în sensul diminuării acestora cu 25%.
Reclamanţii au arătat că ordinul contestat are caracterul unui act nelegal din perspectiva prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a dispoziţiilor din dreptul comunitar cu privire la păstrarea drepturilor câştigate sub un anumit statut profesional, care consacră practic principiile stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, precum şi faptul că nu poate fi diminuat un drept dobândit sub imperiul unui statut legal, bine determinat, respectiv Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009.
Au mai arătat reclamanţii că, atâta vreme cât nu s-au modificat competenţele profesionale, nu se poate schimba nici salariul aferent funcţiei, întrucât ar apărea dezechilibrul raportului dintre drepturi şi obligaţii.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 4062 din 7 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi, prin Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţelor de Muncă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că prin Ordinul a cărui anulare se solicită s-a stabilit că, începând cu data de 03 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor aferente personalului din cadrul aparatului central al Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi ale O.U.G. nr. 1/2010, se diminuează cu 25%, în temeiul dispoziţiilor exprese ale art. 1 din Legea nr. 118/2010.
A mai reţinut instanţa de fond că măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 – 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar, a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, potrivit căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%";.
Instanţa a mai reţinut că prin Decizia nr. 872/2010, Curtea Constituţională a statuat că este constituţională, inclusiv în raport cu prevederile invocate de reclamanţi, măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că, în cauză, nu se constată încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, Curtea de Apel a reţinut că, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială, care intră în câmpul de aplicare al dispoziţiilor respectiv, iar diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor. În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Aizpurua Ortiz şi alţii împotriva Spaniei, hotărârea din 2 februarie 2010, parag. 48), a apreciat instanţa că reducerea salariilor nu este tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 din Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie. Totodată, Curtea de Apel a reţinut şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Leias împotriva Croaţiei, hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58; cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, parag. 94), Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
S-a arătat că în cauza de faţă trebuie avut în vedere că nu se pune în discuţie legalitate măsurii sau o pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exerciţiului acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.
În concluzie, Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că, dacă Legea nr. 118/2010 a fost declarată constituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 872/2010, rezultă şi aplicarea acesteia ca fiind făcută conform normelor în vigoare referitoare la raportul de serviciu - fapt total eronat.
Recurentul precizează că nu aduce critici Legii nr. 118/2010, ci modalităţilor de punere în aplicare, deoarece nu au fost respectate nici prevederile Legii nr. 188/1999 - Statutul Funcţionarilor Publici, nici prevederile Legii nr. 53/2003 - C. muncii, prevederi care vin în completarea legilor speciale, conform art. 1 alin. (2) C. muncii, deoarece în Statutul funcţionarilor publici nu există dispoziţii specifice derogatorii referitoare la modificarea salarială, fiind încălcate şi dispoziţiile prevăzute de Constituţia României, respectiv:
- art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern;
- art. 16 alin (1) privind egalitatea;
- art. 20 referitor la tratatele internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte;
- art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii;
- art. 44 privind dreptul la proprietate privată;
- art. 47 privind nivelul de trai;
- art. 53 privind restrângerea unui drept sau a unei libertăţi.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că la momentul modificării unilaterale, în sensul reducerii salariilor cu 25% din cuantumul brut lunar, prin emiterea Ordinului nr. 368 din 01 iulie 2010, au fost încălcate următoarele principii de drept: principiul forţei obligatorii a actului juridic, inadmisibilităţii modificării unilaterale a actului, principiul proporţionalităţii, principiul consensualităţii - principiu fundamental al dreptului muncii, precum şi faptul că diminuarea salarială, fără diminuarea sarcinilor de serviciu care revin funcţiei publice ocupate, ar reprezenta o discrepanţă majoră între munca prestată şi contravaloarea ei, fiind în defavoarea funcţionarului public şi încălcând totodată principiile care au stat la baza elaborării pachetului de legi privind funcţionarii publici, statutului lor, precum şi conduitei acestora.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În esenţă, prin criticile formulate, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25%, dispusă prin Legea nr. 118/2010, nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în mod corect instanţa a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noţiunii de „interes patrimonial”, în sensul autonom al noţiunii consacrate de art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia:
„Art. 1. - Protecţia proprietăţii
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Totodată, este adevărat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55, cât şi în jurisprudenţa mai recentă reprezentată de hotărâri pronunţate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza P. şi T. împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, parag. 35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618/22.08.2008):
„(…) art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alin. şi care îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alin., vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, menţionată în cel de-al doilea alin., recunoaşte puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele (a se vedea, în special, James şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, 37, care reiterează în parte principiile enunţate de Curte în Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 24, 61; a se vedea şi Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, 157, CEDO 2006)”.
Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerinţă a statului în privinţa interesului patrimonial al reclamanţilor de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerinţă să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat.
În cauză, ingerinţa este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerinţa ce decurge din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 urmăreşte un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situaţia de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit, securitatea naţională.
Cu privire la raportul de proporţionalitate, Înalta Curte reţine că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) şi scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) şi că există un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului (aceeaşi fiind şi opinia exprimată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 1155/2011, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
În acelaşi sens, în mod just, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat, precum şi în materie de legislaţie socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. (…) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii”.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei recurate potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, împotriva sentinţei civile nr. 4062 din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2519/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2594/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
