ICCJ. Decizia nr. 2670/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2670/2012
Dosar nr.11029/2/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 20 noiembrie 2009, reclamantul B.C.S. a chemat în judecată Ministerul Sănătăţii, solicitând anularea Ordinelor nr. 3 din 5 ianuarie 2009 şi 6 din 6 ianuarie 2009, suspendarea executării acestor acte, reintegrarea în funcţia de manager al Spitalului Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale „Prof. dr. Victor Babeş", precum şi acordarea drepturilor salariale cuvenite.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin actele administrative menţionate s-a dispus revocarea sa din funcţia de manager al spitalului, pe care o ocupa prin concurs conform Contractului nr. 265 din 14 decembrie 2006, deşi la data emiterii ordinelor se afla în incapacitate temporară de muncă.
De asemenea, reclamantul a arătat că nu sunt întemeiate acuzaţiile ce i-au fost aduse, respectiv comiterea unor grave abateri ce ar fi fost constatate la controlul efectuat la 3 ianuarie 2009 şi concretizat prin Raportul nr. 78 din 4 ianuarie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 2203 din 22 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia referitoare la cererea de suspendare a executării pe care a respins-o ca inadmisibilă.
Totodată, instanţa a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea ordinelor contestate şi obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, cu începere de la data ieşirii din incapacitate temporară de muncă şi până la 14 decembrie 2009, precum şi la 14,6 RON cheltuieli de judecată.
Celelalte pretenţii au fost respinse ca neîntemeiate.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării, instanţa a constatat că au fost invocate aceleaşi motive expuse în alte două cauze având acelaşi obiect, soluţionate prin Sentinţele nr. 3781 din 10 noiembrie 2009 şi nr. 11 din 11 ianuarie 2010, prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins cererile.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut în esenţă că nici raportul de control şi nici ordinele atacate nu au precizat în concret care au fost dispoziţiile legale încălcate, deşi s-au invocat drept temei al încetării contractului de management prevederile art. 183/3 lit. i) şi l) din Legea nr. 95/2006, privind constatarea unor abateri de la legislaţia în vigoare constatate de organele de control şi instituţiile abilitate, în condiţiile legii, respectiv abateri care pot constitui un risc iminent pentru sănătatea pacienţilor sau a salariaţilor.
De asemenea instanţa a constatat că ordinele atacate reţin incidenţa unui caz de încetare a contractului de management suplimentar faţă de raportul de control, reglementat de art. 183/2 lit. b) din Legea nr. 95/2006, respectiv nerealizarea indicatorilor de performanţă ai managementului spitalului, timp de minimum 1 an, din motive imputabile şi/sau în situaţia existenţei unei culpe grave ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor managerului.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că raportul de control doar menţionează succint că reclamantul a dovedit o preocupare insuficientă pentru asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării actului medical, fără a se motiva nici în acel înscris şi nici în ordinele de eliberare din funcţie temeiurile de fapt şi de drept ale măsurii dispuse.
În consecinţă, instanţa a reţinut nemotivarea ca lipsa unei condiţii de legalitate şi validitate a actului administrativ, dispunând anularea şi repararea prejudiciului, prin acordarea unei despăgubiri constând în drepturile salariale cuvenite până la data expirării contractului de management.
Referitor la celelalte cereri, reintegrarea în funcţie şi acordarea drepturilor băneşti până la executarea reîncadrării reclamantului ca manager, instanţa a constatat netemeinicia lor, în raport de împrejurarea încetării contractului de management, prin ajungerea la termen la 14 decembrie 2009.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâtul a învederat că instanţa a reţinut în mod eronat că nemotivarea actului administrativ individual ar fi o condiţie obligatorie de legalitate şi validitate.
Pârâtul a susţinut că, doar în situaţia când motivarea este impusă prin lege, controlul de legalitate se extinde şi asupra motivelor invocate, în celelalte cazuri motivarea constituind doar element de apreciere a oportunităţii actului administrativ, lipsa căreia neputând fi sancţionată de instanţa de contencios administrativ.
S-a mai invocat faptul că măsura dispusă a fost justificată de abaterile constatate la controlul efectuat privind asigurarea asistenţei medicale în perioada sărbătorilor de iarnă de către structura de primiri urgenţe a spitalului, constând în neluarea măsurilor necesare pentru organizarea activităţii într-o perioadă cu aflux crescut de pacienţi.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare.
Susţinerea pârâtului în sensul că motivarea nu ar constitui o condiţie de validitate a actului administrativ individual nu poate fi reţinută, această cerinţă constituind o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice.
Pentru a-şi putea exercita atribuţia de control al legalităţii actului administrativ, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa trebuie să cunoască raţiunile pentru care s-a dispus măsura contestată şi totodată, să decidă dacă actul administrativ a fost emis în cadrul marjei de apreciere conferite de lege autorităţii publice ori a fost adoptat prin exces de putere.
De asemenea, motivarea conferă actului administrativ transparenţă, asigurând exercitarea de către persoana căreia i se adresează a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil.
În cauză, nici Ordinul nr. 3/2009 prin care s-a dispus revocarea începând cu 5 ianuarie 2009, nici Ordinul nr. 6/2009 prin care s-a modificat data eliberării din funcţie, respectiv la încetarea stării de incapacitate temporară de muncă, nu indică motivele avute în vedere la luarea măsurii, menţionând doar temeiul de drept, constând în prevederile art. 183/3 lit. b), i) şi l) din Legea nr. 95/2006.
Cât priveşte raportul de control din 4 ianuarie 2009, pe care instanţa l-a apreciat ca făcând corp comun cu ordinele emise, acesta face referire la o serie de nereguli şi concluzionează că managerul a dovedit o insuficientă preocupare pentru asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării actului medical.
Dar şi acest înscris, invocând prevederile art. 183/3 lit. i) şi l) din Legea nr. 95/2006, preia doar textele de lege ce ar justifica propunerea de încetare a contractului de management, cu motivarea că neregulile constatate ar putea constitui risc pentru sănătatea pacienţilor şi ar influenţa negativ capacitatea de tratament şi eficienţa actului medical, fără a indica în concret care sunt normele legale încălcate.
În aceste împrejurări, Curtea constată că este justificată reţinerea de către instanţa de fond a nemotivării măsurii încetării contractului de management ce atrage nelegalitatea actelor administrative atacate.
În raport de cele expuse mai sus, Curtea va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătăţii, împotriva Sentinţei civile nr. 2203 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 267/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2674/2012. Contencios → |
|---|
