ICCJ. Decizia nr. 2677/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2677/2012
Dosar nr.10709/2/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 2959 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia A VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţii C.D., E.I., S.Y.L., S.A.M. şi S.P.T.D.V. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi pe cale de consecinţă a obligat pârâta să desemneze un evaluator şi să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; totodată, a admis în parte cererea reclamanţilor privind plata cheltuielilor de judecată şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În speţă reclamanţii au făcut dovada că Dispoziţia Primarului Mun. Iaşi nr. 2338 din 02 august 2006, completată prin Dispoziţia nr. 1460 din 18 septembrie 2009 a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 25338/C.C. încă din anul 2009, dată la care acesta nu a procedat la declararea procedurilor administrative prevăzute de legea în vigoare la data înregistrării şi nici ulterior în condiţiile prevăzute de Titlul VII, din Legea nr. 247/2005.
Consideră judecătorul fondului că susţinerile pârâtei din întâmpinare depuse la dosar sunt total neîntemeiate în condiţiile în care, Comisia nu a procedat la efectuarea vreunui demers procedural cerut de lege, toate afirmaţiile fiind nedovedite şi culpabile în raport de perioada îndelungată (peste 10 ani) în care, cererea a rămas în nelucrare.
Ca atare, Curtea de apel a apreciat că în cauză este dovedită îndeplinirea cerinţelor cerute de legea contenciosului administrativ privind necesitatea obligării pârâtei la îndeplinirea atribuţiilor specifice stabilite prin Legea nr. 247/2005.
Mai arată judecătorul fondului că în acest sens este şi poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului privind impunerea unui termen rezonabil de soluţionare a unei cereri, nesoluţionată o perioadă îndelungată de timp.
Totodată, în temeiul art. 274(1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de fond a admis în parte cererea privind plata cheltuielilor de judecată în sensul că a redus la 20.000 RON cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciind că acestea sunt nepotrivit de mari faţă de munca îndeplinită de apărătorul ales.
2. Recursul declarat în cauză
Împotriva Sentinţei nr. 2959 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Astfel, printr-un prim set de critici, circumscrise motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a admis cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea sa la emiterea deciziei, fără a se ţine cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entităţi, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluţionare a cererilor.
Mai arată recurenta că, în mod greşit instanţa de fond a stabilit un termen de 60 de zile pentru desemnarea unui evaluator şi emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condiţiile în care această obligaţie se poate executa cu respectarea procedurii şi a termenelor stabilite prin HG nr. 257/2006 şi numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Un alt aspect de nelegalitate invocat de către recurentă priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274(1) C. proc. civ., fără o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) în raport de obiectul cauzei.
Astfel, susţine recurenta că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată faţă de împrejurarea că în calitate de pârâtă a recunoscut dreptul subiectiv al reclamanţilor aşa încât în cauză devin incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ.
Printr-o ultimă critică formulată se susţine că, cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată prin hotărârea instanţei nu este justificat atât faţă de obiectul litigiului cât şi prin raportare la înscrisurile depuse în dovedirea cererii din care nu rezultă suma de 20.000 RON.
În susţinerea acestui aspect de nelegalitate recurenta mai arată că la nivelul autorităţii nu există buget pentru plata cheltuielilor de judecată
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, pentru considerentele arătate în continuare.
În primul rând, Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este de necontestat faptul că recurenta-pârâtă nu a respectat dispoziţiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 25338/CC, aferent Dispoziţiei nr. 2338 din 02 august 2006, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, completată prin Dispoziţia nr. 1460 din 18 septembrie 2009, în favoarea reclamanţilor.
Este adevărat că, dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prescriu niciun termen pentru acţiunile, operaţiunile şi actele pe care Comisia Centrală este obligată să le realizeze în cadrul derulării procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor, dar această împrejurare nu poate fi interpretată în sensul că activităţile comisiei ar fi fost sustrase de legiuitor oricărei constrângeri temporale, cu atât mai puţin cu cât unul dintre principiile activităţii administraţiei publice este cel al operativităţii.
Nefinalizarea procedurii administrative în dosarul nr. 25338/CC, nu poate fi justificată, prin prisma Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, emisă de recurenta-pârâtă câtă vreme aceasta era obligată să-şi organizeze activitatea în aşa fel încât să răspundă cerinţei respectării unui termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, procedura administrativă a debutat încă din anul 2001 prin formularea unui set de notificări către Primăria Municipiului Iaşi şi nici până în prezent nu s-a emis Decizia reprezentând titlu de despăgubire
Totodată, stabilirea unui termen de către instanţa de fond pentru executarea obligaţiilor de desemnare a evaluatorului şi respectiv de emitere a titlului de despăgubiri, este justificată prin prisma faptului că până la pronunţarea hotărârii recurate recurenta-pârâtă şi-a neglijat obligaţiile pe care le avea pentru ca procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor să se realizeze într-un termen rezonabil şi cu respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
De asemenea, faptul că Decizia privind titlul de despăgubiri trebuie emisă în pe baza evaluării imobilului, etapă premergătoare emiterii actului administrativ solicitat, în condiţiile HG nr. 527/2006 nu conduce la lipsa de temei legal a termenului stabilit de instanţa de fond pentru executarea obligaţiilor de desemnare a evaluatorului şi respectiv emiterea titlului de despăgubiri, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Aşadar, instanţa de fond a apreciat întemeiat că recurenta avea obligaţia a-şi exercita atribuţiile în limitele legii şi de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depăşit în raport cu data înregistrării dosarului şi a documentaţiei aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamanţilor.
Sunt neîntemeiate şi criticile referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care ca şi orice parte căzută în pretenţii şi autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după caz a dispoziţiilor art. 274(3) C. proc. civ.
Înalta Curte nu va reţine apărarea recurentei-pârâte privind inexistenţa unui buget pentru plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorităţii recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcţia bugetului anual în condiţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, trebuia să fie diligentă şi să propună în bugetul propriu astfel de sume, ştiut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenţii" conform art. 274(1) C. proc. civ.
De asemenea, exonerarea recurentei-pârâte, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanţa de fond, de plata cheltuielilor de judecată în condiţiile art. 275 C. proc. civ. nu poate fi primită în cauză în condiţiile în care atitudinea recurentei-pârâte în faţa instanţei de fond nu a fost una de recunoaştere a culpei sale în executarea obligaţiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susţine prin cererea de recurs.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în raport de atitudinea culpabilă a recurentei-pârâte sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor în derularea procedurilor administrative referitoare la soluţionarea dosarului de despăgubiri nr. 25338/CC, în mod justificat instanţa de fond a admis cererea privind plata cheltuielilor de judecată, însă într-un cuantum ce nu poate fi susţinut prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Vor fi primite astfel, criticile formulate de recurenta-pârâtă referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată în condiţiile în care din factura nr. 3017 din 12 aprilie 2011 rezultă achitarea unui onorariu în cuantum de 3.876 RON care faţă de durata litigiului şi de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a avut a se pronunţa, va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la 2000 RON.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este netemeinică doar sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta-pârâtă, Înalta Curte va admite recursul declarat şi în baza art. 312 alin. (1) şi 2 C. proc. civ., va modifica în parte sentinţa recurată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 2959 din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta la suma de 2000 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 2674/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 27/2012. Contencios. Conflict de competenţă.... → |
|---|
