ICCJ. Decizia nr. 267/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 267/2012
Dosar nr.659.1/44/200.
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, reclamantul K.N. a chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări solicitând obligarea acestuia la acordarea dreptului de şedere permanentă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că cererea sa de acordare a dreptului de şedere permanentă fost soluţionată nefavorabil prin adresa cu nr. 2172100/TD/S.2/D3 din 19 martie 2009, cu motivarea că nu îndeplineşte prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, invocându-se un act cu caracter secret, fără să se arate care sunt împrejurările reale care a determinat autoritatea pârâtă să aprecieze în acest fel.
Prin întâmpinare, pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, depunând actele care au stat la baza emiterii adresei nr. 2172100/TD/S.2/D3 din 19 martie 2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 136 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să încuviinţeze cererea de şedere în România formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi Oficiul Român pentru Imigrări, iar prin Decizia civilă nr. 5621 din 08 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că potrivit art. 74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002, legiuitorul a stabilit competenţa teritorială exclusivă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea în primă instanţă a acestor acţiuni.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 4008 din 19 octombrie 2010, a admis acţiunea formulată de reclamantul K.N., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări şi a obligat pârâtul să acorde reclamantului drept de şedere permanentă pe teritoriul României.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, din punct de vedere formal, adresa contestată face doar trimitere la prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002, fără să arate motivele de fapt, astfel că adresa apare ca fiind nemotivată, întrucât reclamantul nu a putut cunoaşte care a fost motivul real al respingerii cererii sale.
Curtea de Apel a constatat că pârâtul nu a adus nicio dovadă şi nici nu a precizat care sunt motivele pentru care s-a considerat că reclamantul ar prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională a României, iar adresa emisă de Serviciul Român de Informaţii nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 care a stat la baza respingerii cererii reclamantului nu a fost depusă la dosarul cauzei, astfel că instanţa a fost în imposibilitatea de a analiza concret motivul refuzului.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că refuzul acordării dreptului de şedere trebuie să fie motivat, această regulă fiind în concordanţă cu art. 12 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 16 decembrie 2008, prin care s-a statuat că deciziile de returnare se emit în formă scrisă şi trebuie să conţină motivele de fapt şi de drept.
Concluzionând, prima instanţa a constatat că, în contextul în care, la data de 13 octombrie 2008, când s-a prelungit dreptul de şedere temporară, s-a apreciat că reclamantul îndeplineşte condiţiile cu privire la intrarea în România, deci inclusiv condiţia că nu prezintă un pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică, prelungindu-i-se acest drept până la data de 12 octombrie 2009, astfel că nu există niciun motiv în a considera că la data de 10 martie 2009, făcându-se analiza unei cereri formulate anterior prelungirii dreptului de şedere, reclamantul ar prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa României.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări şi s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală şi netemeinică pentru să sentinţa a fost dată fără analiza tuturor mijloacelor de probă administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, respectiv adresa emisă de Serviciul Român de Informaţii nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 având caracter secret de stat, nivel de secretizare SECRET.
S-a arătat că instanţa de fond a reţinut în hotărâre că recurentul nu a făcut nicio dovadă în sensul aprecierii că reclamantul prezintă pericol pentru ordine publică şi siguranţă naţională şi că nu a fost prezentată instanţei adresa care a stat la baza deciziei atacate, caz în care instanţa „ar fi putut administra proba cu păstrarea secretului, în virtutea autorizaţiei ORNISS, potrivit HG nr. 585/2002 în contextul în care, prin Încheierea de şedinţă din data de 8 iunie 2010, s-a pus în vedere pârâtului să depună la persoana autorizată documentaţia avută în vedere la emiterea adresei".
Se invocă faptul că documentele sunt de stat, nivelul SECRET au fost înaintate C.A.B. - Compartimentul Documente Clasificate prin adresa nr. 02302038 din 24 august 2010, iar la acest compartiment înscrisurile clasificate au fost primite şi înregistrate la data de 30 august 2010, astfel că această probă a fost depusă de instituţia recurentă, iar judecătorul a avut posibilitatea să o consulte.
Pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală instanţa trebuia să manifeste rol activ şi avea posibilitatea să administreze orice mijloc de probă, mai ales că în cauză Decizia contestată s-a întemeiat pe un document clasificat, ce urmează un regim special privind manipularea, transportul şi transmiterea.
Instanţa a pronunţat hotărârea fără a soluţiona fondul cauzei pentru că tocmai înscrisul cu caracter secret ce nu a fost analizat de instanţă a stat la baza respingerii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României.
S-a considerat că este greşită aprecierea instanţei de fond în sensul că refuzul este nejustificat întrucât autoritatea nu a motivat Decizia de refuz şi nu a dovedit motivul nemotivării câtă vreme Oficiul Român pentru Imigrări a depus documentele clasificate, iar judecătorul fondului avea posibilitatea să analizeze în concret motivul refuzului autorităţii.
Totodată, s-a reţinut că instanţa de fond în mod eronat a reţinut un comportament contradictoriu referitor la situaţia dreptului de şedere al reclamantei pe teritoriul României pentru că deşi existenţa unui pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională constituie un motiv de respingere atât a cererilor de acordare a dreptului de şedere temporară şi a celui permanent, între cele două instituţii sunt diferenţe semnificative.
Titularul unui drept de şedere permanentă beneficiază, în condiţiile legii, de tratament egal cu cetăţenii români, respectiv poate intra şi rămâne până la 90 de zile în orice stat membru U.E. fără obligativitatea obţinerii în prealabil a unei vize de intrare, astfel că este firesc ca obţinerea dreptului de şedere permanentă să fie condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe mult mai stricte decât cele cerute pentru obţinerea dreptului de şedere temporară.
Faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a admis cererea reclamantului de obligare a Oficiului Român pentru Imigrări de a-i acorda dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României invocând, între altele şi faptul că refuzul acordării acestui drept de şedere permanent a fost justificat de o adresă (nr. 080892 din 24 noiembrie 2008 emisă de S.R.I.), adresă care nu ar fi fost depusă la dosar, deşi s-a solicitat aceasta printr-o încheiere din 8 iunie 2010, cu respectarea prevederilor HG nr. 585/2002.
În faţa instanţei de recurs au fost prezentate înscrisuri din care rezultă că adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a Serviciului Român de Informaţii - Secretariatul General a fost înregistrată la Compartimentul Informaţii Clasificate al Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 044 din 26 august 2010, iar la data de 28 martie 2011 se aflau în custodia aceluiaşi compartiment, astfel cum rezultă din adresa nr. 2/3974 din 28 martie2011 emisă de C.A.B. - Cabinetul Preşedintelui.
În condiţiile în care instanţa de fond a apreciat că pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări nu a făcut demersurile impuse de HG nr. 585/2002 pentru a se depune adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a S.R.I. care a fost invocată ca motiv de respingere a cererii reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, faţă de dovezile prezentate se constată că aprecierile instanţei de fond nu sunt susţinute de înscrisurile depuse.
Sentinţa nr. 4008 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost pronunţată la 19 octombrie 2010, iar adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a S.R.I. a fost depusă la Compartimentul Informaţii Clasificate al C.A.B. încă din data de 26 august 2010, cu mult înainte de pronunţarea soluţiei de către instanţa de fond.
Mai mult, instanţa de fond a apreciat că datorită neadministrării probei în faţa acestei instanţe, se află în imposibilitatea de a analiza concret motivul refuzului şi de aceea, am fi în prezenţa unui refuz nejustificat al autorităţii publice.
Dar în raport de probele administrate nu se poate considera refuz nejustificat pentru că înscrisul a fost depus, conform legii, la Curtea de Apel Bucureşti cu mult înainte de soluţionarea cauzei pe fond dar, probabil a existat o necomunicare a acestui aspect către judecătorul fondului, cu atât mai mult cu cât cauza a fost repartizată iniţial unui judecător care nu deţinea certificat ORMISS şi a fost repartizat ulterior unui judecător care deţinea un astfel de certificat.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
La rejudecare, se va solicita depunerea înscrisurilor ce au stat la baza refuzului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, iar depunerea adresei nr. 081892 din 24 noiembrie 2008 a S.R.I. se face cu respectarea dispoziţiilor HG nr. 585/2002.
Instanţa de rejudecare va avea în vedere şi celelalte critici din motivele de recurs referitoare la condiţiile şi efectele acordării dreptului de şedere temporară şi a dreptului de şedere permanentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva Sentinţei nr. 4008 din 19 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2610/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2670/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
