ICCJ. Decizia nr. 2833/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2833/2012
Dosar nr. 117/42/2011
Şedinţa publică de la 7 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 februarie 2011 pe rolul Curtea de Apel Ploieşti, secţia comerială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.M.C., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. Bucureşti şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea primei pârâte să-i elibereze diploma de absolvire a examenului de licenţă, sesiunea iunie 2009, cu titlu de „licenţiat în informatică”, în cadrul Facultăţii de Matematică – Informatică, într-un termen de 15 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti pronunţată în prezenta cauză, precum şi a celui de a-l doilea pârât să-i recunoască valabilitatea diplomei de licenţă şi a titlului de licenţiat în informatică, obţinut ca urmare a susţinerii examenului de licenţă în cadrul Facultăţii de Matematică – Informatică a Universităţii, S.H. din Bucureşti, urmând a fi obligaţi ambii pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a urmat cursurile Facultăţii de Matematică-Informatică din cadrul Universităţii S.H. din Bucureşti, specializarea acreditată informatică, studiile fiind finalizate prin susţinerea examenului de licenţă din sesiunea iunie 2009, la care a obţinut media 9,40 şi titlu de licenţiat în informatică. Ca urmare a promovării examenului de licenţă i s-a eliberat doar o adeverinţă de atestare a calităţii de licenţiat în informatică, adeverinţă cu valabilitate temporară, ce nu echivalează cu diploma de licenţă necesară angajării sale în muncă.
Arată reclamantul că, deşi s-a adresat în repetate rânduri, pârâta Universitatea S.H. nu i-a eliberat încă diplomă de licenţă.
Reclamantul solicită obligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să recunoască efectele diplomei de licenţă eliberată de Universitatea S.H. din Bucureşti şi a titlului de licenţiat în informatică, întrucât specializarea informatică este acreditată în condiţiile legii, fiind îndreptăţit să îi fie recunoscute efectele diplomei de licenţă şi a calităţii sale de licenţiat în informatică, cu drepturi egale cu ale oricărui absolvent al unei instituţii de învăţământ superior de stat sau private, acreditată similar. Reclamantul susţine că această recunoaştere implică eliberarea de către minister a formularelor de diplomă de licenţă către Universitatea, S.H. din Bucureşti, în condiţii de egalitate cu orice altă instituţie de învăţământ de stat sau privată acreditată.
Pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
În privinţa primului capăt de cerere, pârâta arată că şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a emite adeverinţele de studiu pentru reclamant şi a făcut demersurile legale pe lângă minister în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009.
În ce priveşte al doilea capăt de cerere, pârâta solicită respingerea ca neîntemeiat, iar, în situaţia în care va fi admis, solicită obligarea numai a ministerului pârât să recunoască solicitările reclamantului.
Arată pârâta că a solicitat aprobarea pentru a putea tipări formularele tipizate la R., fiind îndreptăţită să primească oficial un răspuns în scris din partea ministerului, însă solicitările sale au primit numai în parte un răspuns pozitiv, astfel că se află în imposibilitate să elibereze tuturor absolvenţilor diplomele solicitate.
Mai arată pârâta că reclamantul a absolvit cursurile în specializarea Matematică - Informatică din cadrul universităţii şi, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanţă de judecată nu s-a pronunţat în sensul revocării sau anulării adeverinţei de licenţă, aceasta îşi produce efectele jurI.D.ice.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi obligării ministerului, potrivit petitului solicitat.
Pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile, solicitând respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, susţine că singurele entităţi care au atât dreptul cât şi obligaţia de a elibera diplomele de licenţă sunt instituţiile de învăţământ superior acreditate, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005, ale Ordinului ministrului educaţiei nr. 295/2007, ale Legii nr. 84/1995, ale Ordinului ministrului educaţiei nr. 5289/2008 şi ale Ordinul ministrului educaţiei nr. 2284/ 2007.
Totodată învederează că ministerul a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor din promoţiile 2008, 2009 şi 2010, iar actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze-provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, astfel că universitatea nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru absolvenţii unor programe de studii şi forme de învăţământ neautorizate/neacreditate.
Potrivit art. 60 şi art. 103 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 şi dispoziţiilor Legii nr. 88/1993 şi ale O.U.G. nr. 75/2005, formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică şi nu trebuie confundată vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanta (I.D.) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ I.D., întrucât dreptul de a putea organiza şcolarizarea incumbă obligaţia parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe. Faţă de aceste susţineri, pârâtul menţionează că, în cazul Universităţii S.H. din Bucureşti, specializările/programele de studii de la forma de învăţământ la distanţă au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale.
Prin urmare, ministerul pârât susţine că nu poate fi obligat să recunoască o diplomă dacă aceasta nu a fost emisă conform prevederilor legale, respectiv dacă în urma verificărilor s-a constatat că forma de învăţământ şi specializarea urmată nu existau, iar singura atribuţie a ministerului este de a recunoaşte fără formalităţi diplomele emise în condiţiile legii, iar dacă aceste condiţii nu au fost respectate, nu se poate invoca eroarea, aparenţa sau buna-credinţă.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, ministerul pârât arată că a avizat achiziţionarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenţilor din promoţiile 2008, 2009 şi 2010, care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, astfel că solicitările pârâtei Universitatea S.H. Bucureşti au fost soluţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 197 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a admis excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, privind obligarea la recunoaşterea valabilităţii diplomei de licenţă, ca inadmisibilă;
- a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului;
- a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. Bucureşti, privind obligarea acestei pârâte să îi elibereze diploma de licenţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Curtea de apel a reţinut că această excepţie a fost respinsă prin încheierea din data de 31 martie 2011.
Referitor la excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, instanţa a reţinut că, la termenul din 8 iunie 2011, reclamantul a precizat că nu a considerat necesar să adreseze o cerere ministerului, deoarece s-a adresat universităţii, căreia îi revine obligaţia de a elibera diploma de licenţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul a absolvit în luna iunie 2009 studii universitare de licenţă ciclul 1 Bologna (I.D.), în cadrul Universităţii S.H. – Facultatea de Matematică-Informatică, specializarea informatică, a susţinut şi promovat examenul de licenţă în sesiunea iunie 2009 şi a obţinut titlul de licenţiat în informatică, conform adeverinţei nr. 484 din 03 iulie 2009.
Ulterior eliberării acestei adeverinţe, reclamantul s-a adresat universităţii pentru eliberarea diplomei de licenţă.
Pârâta Universitatea S.H. Bucureşti şi-a îndeplinit obligaţia legală de a elibera adeverinţă de studiu pentru reclamant şi a făcut demersurile legale pe lângă Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenţilor pentru anul 2009, spre a putea comanda aceste formulare în scopul livrării lor.
Potrivit art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, art. 29 alin. (1) din O.G. nr. 75/2005, pct. 4.2 şi 3.lit. g) din Metodologia de evaluare externă, standardele, standardele de referinţă şi lista indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, aprobată prin H.G. nr. 1418/2006, actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, iar aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâre a Guvernului, care se actualizează anual.
Or, pentru forma de învăţământ pe care a urmat-o reclamantul, nu s-a făcut dovada că aceasta ar fi fost acreditată sau autorizată, fiind astfel încălcate dispoziţiile Legii nr. 88/1993 şi ale O.U.G. nr. 75/2005 referitoare la faptul că formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică.
Instanţa a reţinut că nu trebuie confundată vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă (I.D.) în specializările autorizate sau acreditate cu dreptul de a organiza şcolarizarea la forma de învăţământ I.D., întrucât dreptul de a putea organiza şcolarizarea incumbă obligaţia parcurgerii procedurii de organizare/acreditare pentru aceste programe.
În consecinţă, Universitatea S.H. Bucureşti nu era îndreptăţită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să desfăşoare procesul de învăţământ pentru forme de învăţământ care nu au parcurs etapele obligatorii ale acreditării şi autorizării provizorii şi, prin urmare, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu poate fi obligat să emită formulare tipizate pentru diplome dacă specializările urmate nu s-au desfăşurat conform prevederilor legale.
Este de necontestat că reclamantul a absolvit studii universitare de licenţă ciclul I Bologna în cadrul Universităţii S.H. Bucureşti – Facultatea de Matematică – Informatică, specializarea informatică, forma I.D., că a susţinut şi promovat examenul de licenţă sesiunea iunie 2009 şi a obţinut titlul de licenţiat în informatică, conform adeverinţei nr. 483 din 3 iulie 2009 eliberată de universitate, adeverinţă care nu a fost anulată, însă nu poate fi validată o stare de fapt contrară legii, în situaţia în care cursurile urmate de către reclamant nu au fost organizate în conformitate cu prevederile legale, culpa aparţinând pârâtei Universitatea S.H. din Bucureşti.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută o culpă a ministerului pentru neaprobarea tipăririi formularelor de diplomă de licenţă pentru absolvenţii promoţiei 2009 de la forme de învăţământ organizate de universitate în afara cadrului legal şi nici nu poate fi obligat ministerul să le aprobe, deoarece cadrul legislativ trebuie respectat de toate instituţiile furnizoare de educaţie tocmai pentru a asigura un fundament echitabil aplicabil tuturor.
Împotriva sentinţei civile nr. 197 din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul C.M.C.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că sentinţa contestată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
În raport de anul de înmatriculare al părţii la Universitatea S.H., în speţă erau aplicabile prevederile Legii nr. 84/1995, republicată, act normativ care prevedea, la art. 60 alin. (1), că instituţiile ce au învăţământ de zi, autorizat sau acreditat, pot organiza şi forma de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă pentru specializările autorizate.
Facultatea de Matematică - Informatică din cadrul Universităţii S.H. era autorizată la învăţământul de zi, situaţie în raport de care şi forma de învăţământ la distanţă putea în mod legal să fie organizată.
La termenul de judecată din data de 07 iunie 2012, în majoritate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor prezente motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetenţa Curţii de Apel Braşov, în soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Susţinerile părţilor cu privire la acest motiv de recurs au fost consemnate în practicaua deciziei, care face parte integrantă din aceasta.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Braşov, nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 23 martie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanţa a apreciat că este competentă material.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate de recurentă şi cu motivul de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Aşa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la recunoaşterea examenul de licenţă susţinut de intimata-reclamantă în luna iulie 2009 şi la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului la diplomă.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H. nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În speţa de faţă, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau jurI.D.ice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Prahova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate, admite recursul declarat de C.M.C. împotriva sentinţei civile nr. 197 din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Prahova.
Cu opinia separată a doamnei judecător Carmen Ilie, în sensul admiterii recursului şi modificării, în parte, a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii şi cererii de chemare în garanţie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2831/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2861/2012. Contencios → |
|---|
