ICCJ. Decizia nr. 2841/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 ianuarie 2012 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, petentul Ț.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, suspendarea executării deciziei de imputare din 21 septembrie 2011 până la soluționarea irevocabilă a contestației.
în motivarea cererii, reclamantul că, prin punerea în executare a deciziei contestate, i s-ar reține, pe nedrept și în mod abuziv, o parte semnificativă din drepturile sale salariale, până la concurența sumei de 7.038,7 RON, reținere care i-ar afecta atât lui, cât și familiei sale, în mod ireversibil traiul zilnic, având în vedere faptul că soția sa a fost disponibilizată de la locul său de muncă, ca urmarea a reorganizării instituției. De asemenea, precizează că are în întreținere doi copii. Pe lângă toate acestea, se mai adaugă cheltuielile lunare cu întreținerea locuinței proprietate personală, în timpul iernii, cât și asigurarea mijloacelor decente de existență a familiei.
Reclamantul susține că nu a fost constatată, în mod obiectiv, o culpă a sa cu privire la neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu și nici o încălcare abuzivă și cu rea-credință a termenului legal al cercetării administrative, care a făcut obiectul de lucru al comisiei al cărei membru a fost.
Susține reclamantul că neefectuarea în termenul legal a cercetării administrative dispuse pentru recuperarea sumelor acordate necuvenit, reprezentând drepturi salariale pentru 4 polițiști, nu poate fi imputată membrilor comisiei de cercetare administrativă, numită la nivelul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Bihor, întrucât membrii săi au respectat întru-totul termenele dispuse, atât de către biroul 4 audit Intern Timișoara, cât și de Biroul de Resurse Umane al Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Bihor și aprobate de șeful aceluiași inspectorat.
Mai mult, petentul susține că nu era de competența sa profesională să efectueze această cercetare administrativă, nedeținând o funcție de conducere sau de control, ci una tehnică.
2. Apărările formulate de pârâți
Prin întâmpinare, Ministerul Administrației și Internelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că actul administrativ contestat a fost emis de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, instituție cu personalitate juridică, în conformitate cu prevederile art. 7 din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, cu modificările și completările ulterioare.
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de suspendare, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
3. Soluția pronunțată de Curtea de Apel
Prin încheierea de ședință din 13 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor, a admis cererea formulată de petentul Ț.V. și a dispus suspendarea executării deciziei de imputare din 21 septembrie 2011, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor, Curtea de Apel a reținut că Ministerul Administrației și Internelor este emitentul hotărârii pronunțate în soluționarea contestației, iar efectul suspendării executării deciziei de imputare se răsfrânge și asupra actelor emise în soluționarea căilor de atac.
Cu privire la cererea de suspendare a executării formulată de reclamant, Curtea de Apel a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
în privința condiției referitoare la existența unui cazul bine justificat, Curtea de Apel a reținut că, prin aspectele invocate de petent - respectiv că nu i-a fost constatată vreo culpă cu privire la neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu și nici o încălcare abuzivă și cu rea-credință a termenului legal al cercetării administrative care a făcut obiectul comisiei al cărui membru a fost (deoarece a respectat termenele dispuse atât de către Biroul de Audit Intern Timișoara, cât și de către Biroul de resurse umane al I.J.P.F. Bihor și aprobate de șeful I.J.P.F. Bihor), că a fost numit membru al Comisiei de cercetare administrativă cu toate că nu îndeplinea condițiile legale în acest sens deoarece nu deținea o funcție de conducere, ci una tehnică - există o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
în ceea ce privește paguba iminentă, Curtea de Apel a reținut că, în cazul în care decizia atacată ar fi pusă în executare, i s-ar reține petentului o parte semnificativă din drepturile sale salariale, reținere care i-ar periclita, atât petentului, cât și familiei sale, traiul zilnic.
Totodată, a reținut instanța că, din aspectele invocate de petent și înscrisurile depuse la dosar, rezultă că prejudiciul reținut în sarcina sa nu este cert.
4. Recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Frontieră
împotriva încheierii de ședință din 13 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.
4.1. Recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor
Printr-o primă critică din recurs, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității cale procesuale pasive, deși actul administrativ contestat a fost emis de Inspectoratul General al Poliției Frontieră, iar nu de către minister.
Printr-o a doua critică din recurs, recurentul-pârât susține că instanța de fond a reținut în mod eronat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
4.2. Recursul declarat de Inspectoratul General al Poliției Frontieră
Recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
în ceea ce privește cazul bine justificat, recurentul-pârât susține, în esență, că niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamant nu sunt de natură a răsturna prezumția de legalitate a actului administrativ, întrucât instanța învestită cu o cerere întemeiată de pe dispozițiile art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu poate prejudeca fondul cauzei.
Sub aspectul pagubei iminente, recurentul-pârât arată, în esență, că în eventualitatea admiterii acțiunii în anulare, reclamantul ar primi toate drepturile salariale, astfel că, prin executarea actului, nu se produce reclamantului o pagubă imposibil de reparat.
II. Considerentele înaltei Curți
1. Considerentele înaltei Curți asupra excepției tardivității recursului, invocată de intimatul-reclamant
în temeiul art. 137 C. proc. civ., examinând cu prioritate excepția tardivității recursului declarat de Inspectoratul General al Poliției Frontieră, excepție invocată de intimatul-reclamant prin notele de ședință depuse la dosar, înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.
Conform art. 15 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, "Hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. [_]".
înalta Curte constată, însă, că încheierea pronunțată de Curtea de Apel a fost comunicată pârâtului Inspectoratului General al Poliției Frontieră la data de 9 martie 2012 (conform dovezii de primire și procesului-verbal de predare aflat la dosarul de recurs), iar recursul a fost declarat la data de 12 martie 2012 (conform rezoluției de primire a cererii de recurs -la dosarul de recurs), fiind astfel respectat termenul prevăzut de dispozițiile citate anterior.
2. Considerentele înaltei Curți asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate în raport cu art. 304 și art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele arătate în continuare.
2.1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor
înalta Curte constată că este întemeiat recursul declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor sub aspectul faptului că instanța de fond, în mod greșit, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a ministerului.
în jurisprudența înaltei Curți, în mod constant s-a reținut, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, poate avea calitatea de pârât numai autoritatea publică emitentă a actului administrativ contestat sau care nu a soluționat în termenul legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere ce i-a fost adresată.
în cauză, întrucât acțiunea în anulare are ca obiect decizia de imputare din 21 septembrie 2011 emisă de Inspectoratul General al Poliției Frontieră, rezultă că Ministerul Administrației și Internelor nu are calitatea de autoritate emitentă și, pe cale de consecință, nu poate sta în judecată în calitate de pârât în cadrul acțiunii în anulare.
în consecință, constatând că Ministerul Administrației și Internelor nu are calitate procesuală pasivă, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, va casa sentința atacată și va respinge cererea de suspendare a executării față de minister, pentru lipsa calității procesuale pasive.
3.1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Frontieră
Conform celor expuse anterior, reclamantul Ț.V. a învestit instanța, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu cerere de suspendare a executării suspendarea, până la soluționarea irevocabilă a contestației, a executării deciziei de imputare din 21 septembrie 2011, prin care, în temeiul art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, i-a fost imputată suma de 7.038,7 RON, reprezentând prejudiciu creat prin neefectuarea în termen a cercetării administrative dispuse pentru recuperarea sumelor acordate necuvenit reprezentând drepturi salariale pentru patru polițiști puși la dispoziție, conform aspectelor sesizate în Raportul de audit public intern Timișoara.
Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative și în art. 15 din aceeași lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecția juridică provizorie a subiectelor de drept în privința cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare.
Această măsură de protecție, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ;
- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
înalta Curte constată că, în motivarea cererii de suspendare a executării ordinului contestat, reclamantul a formulat critici cu privire la nelegalitatea actului în raport cu circumstanțele de fapt și de drept care au condus la emiterea deciziei de imputare.
Prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a apreciat că este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat luând în considerare criticile de nelegalitate formulate de reclamant, pe care le-a apreciat ca relevând o îndoială serioasă în privința legalității actului atacat.
Soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt lipsite însă de suport real, Curtea de Apel apreciind în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
înalta Curte constată că susținerile reclamantului, apreciate ca atare de instanța de fond, prin care se tinde a se face dovada aparenței de nelegalitate, respectiv a unei serioase îndoieli în privința legalității actului, privesc în realitate aspecte de nelegalitate și de netemeinicie cu privire la circumstanțele de fapt și de drept ale actului administrativ contestat prin care a fost angajată răspunderea sa materială în condițiile O.G. nr. 121/1998.
Or, atât analiza privind temeinicia și legalitate circumstanțelor de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat presupune o cercetare în fond a cauzei, care este de competența instanței învestite cu acțiunea în anulare, iar nu de către instanța învestită în procedura cererii de suspendare a executării reglementată de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.
în jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt și/sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ sau modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Or, în cauză, se constată că niciunul dintre argumentele expuse de reclamant în fața instanței de fond nu se circumscrie situațiilor reținute ca fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat.
Constatarea faptului că nu este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza susținerilor referitoare la condiția prevenirii unei pagube iminente, atâta timp, așa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din aceeași lege.
în altă ordine de idei, este necontestat faptul că actul administrativ prin care este angajată răspunderea materială sub forma imputării unei anumite sume de bani este, prin natura sa, susceptibil să producă o diminuare a veniturilor persoanei căreia i se adresează, însă, atâta vreme cât această situație are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea respectivă are, la rândul său, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie definiției date noțiunii de pagubă iminentă prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.
în consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, a casat încheierea atacată și a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamantul Ț.V. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Oradea, ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2839/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2818/2012. Contencios → |
|---|
