ICCJ. Decizia nr. 3096/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3096/2012
Dosar nr. 11550/2/2009
Şedinţa publică de la 19 iunie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Bucureşti, reclamantele I.D.R., C.L.A. şi A.B.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - Unitatea de Implementare a Programelor acordarea retroactiv a majorării salariale de 75%, la salariul de bază, începând cu data de 11 aprilie, cu aplicarea penalităţilor de neacordare, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 595/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, acordarea în continuare a acestei majorări şi recalcularea primei de vacanţă aferentă anului 2009, cu luarea în considerare a salariului de bază, majorat cu 75%.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 4.711 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamantele I.D.R., C.L.A. şi A.B.C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - Unitatea de Implementare a Programelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată vizează de fapt neîndeplinirea procedurii prealabile şi instanţa a respins excepţia invocată, întrucât reclamantele au invocat refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de acordare a drepturilor salariale, având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (5) coroborate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că acordarea sporurilor salariale solicitate nu a mai fost prevăzută prin Ordinele nr. 68.940 din 17 aprilie 2009, nr. 68.942 din 17 aprilie 2009 şi nr. 68.939 din 17 aprilie 2009 emise de autoritatea pârâtă după apariţia O.U.G. nr. 35/2009.
Instanţa de fond a constatat că reclamantele nu au contestat ordinele de salarizare anterior menţionate, astfel încât cererea de obligare la plata drepturilor salariale menţionate apare ca neîntemeiată.
3. Recursul declarat de I.D.R., C.L.A. şi A.B.C.
Prin motivele de recurs formulate în cauză recurentele au criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii.
Recurentele au precizat că ordinele de salarizare nu au fost contestate, pentru că au fost emise cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar.
S-a arătat că ulterior a apărut H.G. nr. 595/2009 pentru aplicarea Legii nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, care a prevăzut la art. 4 alin. (2) că pentru personalul aflat în funcţie la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2009, în cadrul structurilor prevăzute de lege şi care îndeplineşte criteriile prevăzute în cuprinsul art. 2, salariile de bază se majorează cu 75% faţă de cele prevăzute de lege, până la prima evaluare a performanţelor profesionale individuale realizată în condiţiile legii.
Recurentele au precizat că autoritatea intimată trebuia să emită alte ordine care să cuprindă majorarea salariului de bază cu un procent de 75%, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 595/2009 şi cu avizul MFP 92014 din 26 iunie 2009, arătând că preşedintele ANSVSA a refuzat sistematic emiterea ordinelor de aplicare a prevederilor H.G. nr. 595/2009.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, personalul de specialitate care are şi îndeplineşte efectiv atribuţii în cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei comunitare acordate României prin instrumentele specializate este constituit din personalul contractual sau, după caz, funcţionari publici, iar conform art. 2 alin. (1) salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care este încadrat personalul prevăzut la art. 1 pot fi majorate cu până la 75% în funcţie de îndeplinirea criteriilor stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (4) din H.G. nr. 595/2009, pentru aplicarea Legii nr. 490/2004, privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, stabilesc faptul că pentru personalul aflat în funcţie la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2009 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul cheltuielilor de personal în sectorul bugetar, în cadrul structurilor prevăzute la art. 2 alin. (1) şi care îndeplineşte criteriile prevăzute în cuprinsul art. 2, salariile de bază se majorează cu 75% faţă de cele prevăzute de lege, până la prima evaluare a performanţelor profesionale individuale realizată în condiţiile legii, iar majorarea salarială se aplică de la data încadrării în funcţie, dar nu înainte de data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2009, cu condiţia obţinerii avizului prealabil al Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, conform celor mai sus menţionate, pentru ca reclamantele să poată beneficia de majorarea drepturilor salariale cu până la 75%, trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile stabilite de hotărâre.
Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului a constatat că evaluarea activităţii personalului prevăzut la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 490/2004 se face cel puţin o dată pe an, ocazie cu care procentul de majorare a salariului de bază se poate modifica în funcţie de rezultatele activităţii proprii, iar la art. 3 se menţionează că drepturile salariale prevăzute de prezenta lege vor fi acordate structurilor respective, potrivit bugetelor aprobate.
Or, din interpretarea textelor de lege arătate, rezultă că legea nu instituie obligaţia ordonatorului principal de credite de a acorda aceste stimulente financiare.
Ordonatorii principali de credite nu pot proceda la acordarea stimulentelor financiare decât în măsura în care există prevederea bugetară în legătură cu această sumă în capitolele şi subcapitolele bugetare aprobate prin Legea bugetului de stat.
Deci, ordonatorul principal de credite analizează din punct de vedere financiar posibilitatea acordării acestor stimulente, potrivit bugetelor aprobate şi în funcţie de gradul de implicare a fiecărui angajat în derularea acestor fonduri şi nu în ultimul rând de rezultatele activităţii proprii.
Înalta Curte reţine că este de notorietate faptul că fondurile necesare pentru desfăşurarea activităţii au fost insuficiente.
Prin urmare, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, Înalta Curte va menţine soluţia instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de I.D.R., C.L.A. şi A.B.C. împotriva Sentinţei nr. 4.711 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3086/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3154/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
