ICCJ. Decizia nr. 3181/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3181/2012
Dosar nr. 176/2/2011
Şedinţa publică de la 22 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4264 din 17 iunie 2012, astfel cum a fost completată prin încheierea din 10 august 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamante R.C.E. şi R.R.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire în baza Dispoziţiei nr. 12346/2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, şi să plătească reclamantelor cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi prin Dispoziţia nr. 12346/2009 a Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a stabilit că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din suprafaţa de teren de 1130,11 m.p., situat în Bucureşti, dosarul fiind înregistrat la autoritatea pârâtă în acelaşi an, până în prezent aceasta nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
Reţine instanţa de fond că, neefectuarea nici uneia dintre operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de lung de la data începerii procedurii administrative, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantelor la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil şi un refuz nejustificat din partea administraţiei publice de soluţionare a cererii.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi a încheierii de completare a dispozitivului acesteia, considerându-le netemeinice şi nelegale, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererilor de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.
Totodată, arată recurenta, prin Decizia nr. 2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, faţă de care, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că a fost depăşit termenul rezonabil pentru transmiterea dosarului la evaluator, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor fi soluţionate dosarele se face în raport şi de această decizie.
De asemenea, recurenta a criticat sentinţa recurată, considerând-o greşită şi sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"; din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă şi să emită decizia de stabilire a despăgubirilor.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate, întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenţionat, are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, aspect care, însă, nu a fost contestat.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin netrimiterea dosarului spre evaluare şi implicit neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 14 decembrie 2009, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimate să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
De aceea, înalta Curte constată că atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Or, în speţă, perioada îndelungată, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării intimatelor-reclamante de soluţionare a cererii lor nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (C.E.D.O.).
Nici criticile privind dispoziţia referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu sunt întemeiate, dispoziţia respectivă fiind consecinţa aplicării în speţă, la cererea reclamantelor, a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";, recursul fiind nefondat şi sub acest aspect. Din această perspectivă, nu are relevanţă lipsa personalităţii juridice a recurentei şi a unui buget propriu, invocate în recurs, cunoscut fiind că în litigiile de contencios administrativ calitatea de pârât o are autoritatea care a emis sau căreia îi revine, potrivit legii, obligaţia de a emite actul administrativ.
Pentru motivele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se hotărârile criticate, ca fiind temeinice şi legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4264 din 17 iunie 2012 şi a încheierii din 10 august 2011 ale Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3180/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3182/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
