ICCJ. Decizia nr. 3194/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3194/2012
Dosar nr. 174/2/2011
Şedinţa publică de Ia 22 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4374 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul I.G.V.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Externe şi T.B., a obligat primul pârât să soluţioneze cererea reclamantului înregistrată la 18 noiembrie 2010, sub sancţiunea unei penalităţi de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe, şi să plătească acestuia 4,3 lei cheltuieli de judecată; de asemenea, instanţa de judecată a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind despăgubirile şi a respins excepţia lipsei de obiect.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţie.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamant este clar precizat, respectiv obligarea pârâtului să soluţioneze cererea reclamantului înregistrată la 18 noiembrie 2010, aşa încât excepţia lipsei de obiect nu este întemeiată.
Cu privire la fondul cauzei.
Se constată că, deşi prin întâmpinare pârâtul M.A.E. a susţinut că a soluţionat cererea formulată de reclamant, la dosar nu există nicio dovadă în sprijinul acestei susţineri. Potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 „autorităţile şi instituţiile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei, răspunsul, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă";. Cum la dosar nu există dovada soluţionării cererii reclamantului, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea va obliga pârâtul M.A.E. să soluţioneze cererea reclamantului înregistrată sub nr. mai sus menţionat, sub sancţiunea unor penalităţi de 50 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei sentinţe, penalităţi stabilite conform dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
În raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 mai sus citate, dar şi de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se apreciază că nu se poate dispune obligarea conducătorului instituţiei la emiterea actului administrativ, ci eventual la despăgubiri.
Asupra capătului de cerere referitor la despăgubiri, se constată că reclamantul nu a achitat taxa de timbru pentru acest capăt de cerere, deşi această obligaţie i-a fost pusă în vedere prin încheierea din 06 aprilie 2011.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că autoritatea recurentă a răspuns la cererea intimatului-reclamant, actul solicitat de acest fiindu-i comunicat prin intermediul Poştei Române.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Aşa cum rezultă în mod explicit din acţiunea formulată de reclamant, prin cererea sa adresată autorităţii recurente, solicita să îi fie obţinut de la autorităţile din Germania „certificatul de deces apostilaf al numitei T.Z.A., decedată în această ţară.
În speţă, sunt aplicabile prevederile Convenţiei cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin O.G. nr. 66/1999, publicată în M. Of. nr. 408 din 26 august 1999.
Conform Convenţiei, aceasta „se aplică actelor oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat contractant şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant"; (art. 1), iar „Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul"; (art. 3).
Potrivit art. 4 din Convenţie „Apostila prevăzută la art. 3 alin. (1) se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a acestuia; ea trebuie să fie conformă cu modelul anexat la prezenta convenţie"; (alin. (1)), „Totuşi ea poate fi redactată în limba oficială a autorităţii care o eliberează. Menţiunile care figurează în conţinutul ei pot fi date şi într-o a doua limbă. Titlul ";Apostille (Convention de la Haye du 5 octobre 1961)"; va fi menţionat în limba franceză"; (alin. (2)).
De asemenea, art. 5 din Convenţie prevede că „Apostila este eliberată la cererea semnatarului sau a oricărui alt deţinător al actului"; (alin. (1)), că „întocmită în mod «corespunzător, ea atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act"; (alin. (2)) şi că „Semnătura, sigiliul sau ştampila care figurează pe apostilă este scutită de orice atestare"; (alin. (3)).
La dosarul cauzei (f. 18-20 dosar recurs) au fost depuse, în copie semnată pentru conformitate cu originalul, atât certificatul de deces privind pe T.Z.A., purtând apostila prevăzută de Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961, cât şi dovada transmiterii către intimatul-reclamant a acestuia.
Nu pot fi reţinute susţinerile intimatului-reclamant, referitoare la lipsa de autenticitate a documentului respectiv, având în vedere că acesta poartă toate elementele şi menţiunile prevăzute de Convenţie, fiind eliberat de autorităţile germane, în conformitate cu dispoziţiile acesteia.
De asemenea, înalta Curte consideră greşită aprecierea primei instanţe referitoare la nerespectarea de către autoritatea pârâtă a prevederilor art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002, în condiţiile în care eliberarea actului solicitat de reclamant este de competenţa autorităţilor străine, autoritatea română recurentă nefiind, practic, decât transmiţătorul cererii formulate de petent, pe de o parte, iar la dosar (f.23-28) a fost depusă corespondenţa purtată de M.A.E. cu Consulatul României la Bonn şi cu petentul, în legătură cu cererea sa, inclusiv dovada achitării de către acesta a taxei de 20 euro, solicitată de autorităţile germane, pe de altă parte.
Pentru considerentele arătate, constatându-se că intimatului-reclamant i-a fost remis actul solicitat prin petiţie, urmează a fi admis recursul şi modificată sentinţa atacată, în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind soluţionarea cererii reclamantului din 18 noiembrie 2010, ca rămas fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 4374 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind soluţionarea cererii reclamantului înregistrată sub nr. 13888 din 18 noiembrie 2010, ca rămas fără obiect.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3190/2012. Contencios. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3195/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
