ICCJ. Decizia nr. 322/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 322/2012
Dosar nr.939/36/2011
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin încheierea din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul N.N. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reţine instanţa de fond că din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că existenţa unui caz bine justificat nu poate fi reţinută decât dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative emise în baza şi în vederea executării legii.
În cadrul procedurii de soluţionare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, nu poate fi prejudecat fondul litigiului, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Apreciază instanţa de fond că natura măsurii dispuse prin actul contestat nu constituie prin ea însăşi un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei şi nu se circumscriu noţiunii de caz bine justificat, fiind mai degrabă aspecte de fond care pot duce la înlăturarea măsurii dispuse numai în urma administrării de probe.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, consideră instanţa de fond că nici această condiţie nu este îndeplinită în cauză întrucât prejudiciul material viitor şi previzibil nu trebuie să fie tocmai consecinţa emiterii actului deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea acestuia, reclamantul va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit.
2. Cererea de recurs
Împotriva încheierii din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul N.N. în temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurentul că în cauză o cercetare sumară a împrejurărilor cauzei, evidenţiază fără echivoc o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a ordinelor emise de ANAF-ANV, în condiţiile în care actele administrative cu caracter normativ nu au fost publicate în M. Of., iar autoritatea administrativă emitentă a dispus prin exces de putere luarea unor măsuri neprevăzute de lege, respectiv vacantarea unor anumite posturi ocupate legal de funcţionari publici şi a ignorat aplicarea dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999, aspecte care relevă existenţa unui caz bine justificat în sensul reglementat de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Consideră recurentul că instanţa de fond analizând existenţa cazului bine justificat a apreciat eronat că este necesară o cercetare în profunzime a fondului cauzei deoarece la o cercetare sumară, se poate constata încălcarea de către instituţia emitentă a dispoziţiilor din Legea nr. 188/1999 şi H.G nr. 611/2008 care reglementează concursul pentru posturile vacante.
În acest sens susţine recurentul că ordinul contestat încalcă dispoziţiile art. 88 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 deoarece dispune încetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din funcţia de inspector vamal la Biroul Vamal Constanţa Sud, funcţie din care era delegat şi pe care o ocupase pe bază de concurs, Decizia de concediere nu menţionează durata preavizului, prin Decizia de concediere nu i s-a comunicat lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care trebuia să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant. Totodată, se susţine că în procedura de selecţionare şi departajare a personalului încadrat în structuri supuse reorganizării, instituţia emitentă a ignorat complet prevederile art. 100 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Susţine recurentul că nelegalitatea ordinului contestat este dată şi de nelegalitatea actelor administrative anterioare prin care s-a organizat aceste examene sau concursuri, respectiv Ordinele nr. 2.406/4 iulie 2011 şi nr. 2.407/04 iulie 2011 emise de ANAF, care nu au fost supuse procedurii de publicare în M. Of.
Mai arată recurentul că instanţa de fond analizând existenţa pagubei iminente a apreciat în mod eronat că această condiţie în condiţiile în care, prin încetarea raporturilor de serviciu i s-a creat un prejudiciu material, viitor şi previzibil, starea de şomaj şi lipsa mijloacelor financiare de subzistenţă, create de autoritatea administrativă printr-un comportament discreţionar.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate şi de prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte nu va primi criticile referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei pronunţate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând, că în mod corect instanţa de fond a apreciat că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reaminteşte că în mod constant în jurisprudenţa sa a reţinut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege
În acest sens, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, aşa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurent pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut ca fiind neîndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, prin raportare la faptul că motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs vizează interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale cuprinse în Legea nr. 188/1999, a căror analiză implică cercetarea fondului actului administrativ a cărei suspendare se solicită, ceea ce nu poate fi permis în procedura sumară a aparenţei dreptului.
Este de necontestat că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.
Prin urmare, susţinerile recurentului referitoare la încălcarea, în cauză a dispoziţiilor art. 88 alin. (4) şi ale art. 100 din Legea nr. 188/1999 ca şi cele referitoare la încălcarea a dispoziţiilor HG nr. 611/2008, ca şi calificarea Ordinelor nr. 2.406 şi nr. 2.407 emise la data de 04 iulie 2011 de către Preşedintele ANAF, ca fiind acte administrative cu caracter individual sau normativ, pentru a se putea aprecia, astfel, asupra îndeplinirii procedurii de publicare în M. Of., sunt aspecte care vor putea fi analizate doar cu ocazia analizei fondului actului administrativ contestat şi nu în procedura sumară de cercetare a respectivului act, realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.
Totodată, susţinerea recurentului în sensul că executarea actului administrativ contestat are ca efect punerea sa în pericolul de a suferi o pagubă iminentă - prin neplata salariului nu reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul N.N. împotriva încheierii din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 321/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 324/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
