ICCJ. Decizia nr. 320/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 320/2012
Dosar nr.9112/3/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 februarie 2010, reclamanta Direcţia Generală de Taxe şi Impozite Locale a sectorului 1 Bucureşti a solicitat anularea procesului-verbal nr. 10953/16 decembrie 2009 privind verificarea modului de încasare şi virare a veniturilor municipiului Bucureşti întocmit de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Venituri.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că prin actul administrativ contestat a fost obligată în mod nelegal să plătească suma de 698.886 RON, reprezentând taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, deoarece taxa respectivă se varsă la bugetul local, conform dispoziţiilor art. 270 din Legea nr. 571/2003 privind Cod fiscal şi în consecinţă, nu trebuia virată la bugetul municipiului Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1541/28 februarie 2011, prin care a admis acţiunea şi a anulat procesul-verbal privind verificarea modului de încasare şi virare a veniturilor municipiului Bucureşti nr. 10953/16 decembrie 2009 întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Venituri şi adresa nr. 1031/25 ianuarie 2010 prin care Direcţia Generală Economică din cadrul primăriei pârâte a menţinut procesul-verbal în limita sumei de 698.886,15 RON.
Hotărârea instanţei de fond s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 270 din C.fisc. şi art. 2 alin. (1) pct. 7 şi 8 din Legea nr. 273/2006, cu motivarea că, intenţia legiuitorului este evidentă, în sensul reglementării taxei pentru servicii de reclamă şi publicitate ca fiind o taxă datorată bugetului subdiviziunii administrativ-teritoriale, definit ca bugetul local al unui sector prin legea finanţelor publice.
Instanţa de fond a respins apărarea pârâtei privind legalitatea procesului-verbal de control atacat în raport cu Hotărârea nr. 210/1999 adoptată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, reţinând lipsa de temei a unei asemenea susţineri faţă de principiul ierarhiei actelor normative, în sensul că hotărârea invocată nu poate contraveni reglementărilor cuprinse în acte normative cu forţă juridică superioară, cum sunt legile în baza cărora a fost contestat actul administrativ.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond pentru încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că nu a fost motivată soluţia dată în cauză, fiind expuse numai considerentele din cererea de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. h) şi i) din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 2 pct. 52 şi 56 din Legea nr. 273/2006, potrivit cărora, numai municipiul Bucureşti face parte din categoria unităţilor administrativ-teritoriale, iar sectorul municipiului Bucureşti reprezintă o subdiviziune a entităţii administrativ-teritoriale.
De asemenea, s-a învederat că instanţa de fond nu a analizat nici dispoziţiile art. 270 alin. (2) din Cod Fiscal, care prevăd că taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate şi nu cel al subdiviziunii acestei unităţi administrativ-teritoriale.
Referitor la Hotărârea nr. 210/1999 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, recurenta a susţinut că instanţa de fond a apreciat greşit lipsa de relevanţă a acestui act normativ, deşi conform dispoziţiilor sale, Direcţia Generală de Taxe şi Impozite Locale sector 1 are numai atribuţia de colectare a veniturilor municipiului Bucureşti şi de virare a lor la bugetul municipiului Bucureşti.
În acest sens s-a precizat că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca taxa de publicitate să se facă venit la bugetul local al sectoarelor municipiului Bucureşti, ar fi adoptat o prevedere expresă în cuprinsul legii, aşa cum s-a procedat în cazul impozitului pe mijloacele de transport marfă cu masă totală maximă autorizată egală sau mai mare de 12 tone, stabilit prin dispoziţiile art. 295 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată în recurs cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată, constatându-se că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea soluţiei pronunţate este în concordanţă cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente faţă de obiectul cauzei, fiind expuse argumentele de fapt şi de drept pentru care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă.
Criticile formulate de recurentă pe fondul pricinii sunt de asemenea nefondate, întrucât prima instanţă a constatat corect nelegalitatea procesului-verbal privind verificarea modului de încasare şi virare a veniturilor municipiului Bucureşti nr. 10.953/16 decembrie 2009 al Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Venituri, ca fiind întocmit de o persoană fără competenţe de control în cazul taxelor constituite ca venituri la bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Instanţa de fond a constat întemeiat că Direcţia de Venituri din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti nu avea calitatea de a verifica modul de încasare şi virare a taxei pentru servicii de reclamă şi publicitate prevăzută de dispoziţiile art. 270 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, conform cărora, această taxă se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate.
Această reglementare a fost interpretată de prima instanţă în concordanţă cu dispoziţiile art. 2 pct. 7 şi 8 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, care în cazul municipiului Bucureşti au definit din punct de vedere fiscal noţiunea de buget local, ca fiind bugetul sectorului şi bugetul municipiului Bucureşti, ca reprezentând echivalentul bugetului judeţean.
Din interpretarea logică şi gramaticală a acestor prevederi legale, instanţa de fond a stabilit corect că sectoarele municipiului Bucureşti sunt asimilate localităţilor (oraşe, municipii), iar municipiul Bucureşti este asimilat judeţului.
Concluzia instanţei de fond s-a întemeiat şi pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 273/2006, care prevăd noţiunea de buget local al sectorului în reglementarea referitoare la comune, oraşe şi municipii, menţionând bugetul local al municipiului Bucureşti după noţiunea de buget local al judeţului.
De asemenea, au fost corect avute în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 5 din aceeaşi lege, prin care au fost nominalizate autorităţile administraţiei publice locale, cu referire expresă la Consiliul General al Municipiului Bucureşti, definit ca o autoritate a administraţiei publice locale corespunzătoare consiliului judeţean şi la consiliul local al sectorului, ca fiind corespondentul consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor.
Critica formulată în recurs sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. h) şi i) din Legea nr. 215/2001, republicată, se dovedeşte a fi nefondată în condiţiile în care, între entitatea controlată şi cea care a efectuat controlul nu există raporturi de subordonare cu privire la constituirea la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale a veniturilor reprezentând taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate.
Reglementând regimul general al autonomiei locale, Legea nr. 215/2001 a prevăzut expres în art. 6 alin. (2) că, în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există atribuţii de subordonare.
Faţă de conceptul de autonomie locală şi de întinderea autonomiei locale, recunoscute prin art. 3 şi 4 din Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la 15 octombrie 1985 la Strasbourg şi ratificată prin Legea nr. 199/1997, se reţine că, orice control administrativ asupra activităţii autorităţii publice locale nu trebuie să privească, în mod normal, decât asigurarea legalităţii şi a principiilor constituţionale.
Din acest motiv, competenţele atribuite autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie depline şi exclusive, fără a fi puse în cauză sau limitate de către o altă autoritate centrală sau regională, decât în cazurile prevăzute de lege.
În consecinţă, atribuirea denumirii sectoarelor de subdiviziuni administrativ-teritoriale nu împiedică exercitarea de către acestea a prerogativelor unităţii administrativ-teritoriale, în domeniile şi în limitele prevăzute de lege.
Recurenta a susţinut neîntemeiat legalitatea actului său de control faţă de Hotărârea nr. 210/1999 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care la art. 7 a prevăzut că, Direcţia Impozite, Taxe Locale şi Metodologie Legislativă din aparatul propriu al Primăriei Municipiului Bucureşti va verifica şi controla modul în care compartimentele de specialitate din cadrul primăriilor sectoarelor municipiului Bucureşti îşi exercită atribuţiile privind înregistrarea, încasarea şi virarea sumelor cuvenite bugetului municipiului Bucureşti.
Potrivit legislaţiei în vigoare la data adoptării acestei hotărâri, primarul general era ordonator principal de credite, iar primarii sectoarelor erau ordonatori secundari de credite, situaţie modificată ulterior prin adoptarea Legii nr. 273/2006, care la art. 21 alin. (2) a recunoscut atât primarului general al municipiului Bucureşti, cât şi primarilor sectoarelor municipiului Bucureşti, calitatea de ordonatori principali de credite ai bugetelor locale.
Cadrul legislativ în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de control atacat în cauză justifică pe deplin concluzia primei instanţe că nu prezintă relevanţă în soluţionarea pricinii Hotărârea nr. 210/1999 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, împotriva Sentinţei civile nr. 1541 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 319/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 321/2012. Contencios → |
|---|
