ICCJ. Decizia nr. 3293/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3293/2012
Dosar nr. 1592/2/2010
Şedinţa publică de la 28 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantele SC A. SRL şi SC C.A. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea adreselor nr. 15A/9892/CA din 22 ianuarie 2010, 15A/9890/CA din 22 ianuarie 2010, emise de către Guvernul României şi 202608 din 18 ianuarie 2010 şi 202609 din 18 ianuarie 2010, emise de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi să fie obligaţi pârâţii la îndeplinirea obligaţiilor legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza Judeţului Călăraşi.
Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea adreselor, a prematurităţii acţiunii şi a lipsei de obiect.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii reclamantelor ca nefondată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte primul capăt de cerere privind anularea adreselor, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 4208 din 15 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile inadmisibilităţii, prematurităţii, tardivităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi a lipsei de obiect, invocate de pârâţi şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele SC A. SRL şi SC C.A. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţiile invocate de pârâţi sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Reclamantele au solicitat anularea adreselor nr. 15A/9892/CA din 22 ianuarie 2010, 15A/9890/CA din 22 ianuarie 2010 emise de către Guvernul României şi 202608 din 18 ianuarie 2010 şi 202609 din 18 ianuarie 2010 emise de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, adrese care nu reprezintă acte administrative în sensul general, conform definiţiei actului administrativ de la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, însă, conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, s-a reţinut că sunt asimilate actelor administrative "şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".
Instanţa a constatat că în prezenta cauză ceea ce contestă reclamantele este faptul că pârâţii refuză în mod nejustificat să le rezolve cererile referitoare la acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 381/2002 şi, ca urmare, acţiunea reclamantelor nu este inadmisibilă în privinţa primului capăt de cerere.
Instanţa a reţinut că argumentele referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Guvernul României la emiterea hotărârii de guvern ţin de fondul acestei pretenţii şi nu de admisibilitatea cererii şi, ca urmare, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi prin întâmpinări.
Referitor la excepţiile prematurităţii şi tardivităţii cererii, s-a reţinut, de asemenea, că aceste excepţii sunt neîntemeiate, deoarece reclamantelor nu li s-a invocat în adresele contestate lipsa hotărârii de guvern ca temei pentru considerarea ca neîntemeiate a cererilor lor pentru acordarea despăgubirilor, ci faptul că nu ar îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi că la acest moment nu mai pot fi acordate astfel de despăgubiri, ca urmare a faptului că ar contraveni Tratatului de Aderare al României la Uniunea Europeană.
S-a mai reţinut de către instanţă că în cauză se contestă adrese de răspuns ale pârâţilor, astfel că nu se poate considera că cererea de anulare a acestor răspunsuri ar fi prematură şi că cererea nu poate fi prematură nici raportat la obligaţia de a efectua demersuri pentru emiterea hotărârii de guvern, pentru că legea nu stabileşte un termen în favoarea pârâtului Guvernul României pentru emiterea hotărârii.
Instanţa a apreciat că nu este nici tardivă cererea reclamantelor, deoarece Legea nr. 381/2002 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirilor, astfel că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de introducere al acţiunii.
Prin urmare, instanţa a respins şi excepţiile prematurităţii şi a tardivităţii acţiunii reclamantelor.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că este adevărat ca pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu are ca atribuţie emiterea unei hotărâri de guvern, însă faţă de obiectul cererii şi de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 381/2002, acesta are atribuţii în ceea ce priveşte administrarea, utilizarea şi gestionarea sumelor pentru despăgubirea producătorilor agricoli, astfel că nu se poate reţine ca întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Nici excepţia lipsei de obiect nu poate fi admisă faţă de aceleaşi dispoziţii indicate în precedent, deoarece atribuţiile pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu se finalizează odată cu înaintarea datelor către Guvernul României în vederea emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole.
Faţă de cele reţinute mai sus, instanţa a respins toate excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinări.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantelor este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Prin cererea lor reclamantele au solicitat anularea unor adrese prin care li s-a răspuns implicit că nu li se soluţionează favorabil cererile privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 381/2002, instanţa urmând a cerceta dacă acest răspuns reprezintă sau nu un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri referitoare la un drept.
Analizând toate înscrisurile depuse de părţi, instanţa a apreciat că nu suntem în prezenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a cererilor şi că nu s-ar impune anularea adreselor contestate de reclamante prin prezenta acţiune, având în vedere că reclamantele nu au făcut dovada respectării dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 381/2002, coroborate cu dispoziţiile art. 10 şi 12 alin. (2) din Ordinul nr. 419/2002 (ordin prin care au fost adoptate normele metodologice de aplicare a legii invocate).
De asemenea, s-a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada întocmirii proceselor verbale conform legii, adică a două procese-verbale pentru aceeaşi cultură, respectiv unul preliminar şi altul de constatare definitivă a pagubelor, precum şi faptul că reclamantele nu au dovedit nici faptul că nu aveau acces la irigaţii sau posibilitatea amenajării de irigaţii, deoarece din art. 2 din Legea nr. 381/2002 reiese o altă obligaţie a producătorilor agricoli, aceea de a iriga atunci când există posibilităţi în acest sens, pentru că în caz contrar aceştia pot înfiinţa culturi agricole în zone cunoscute ca secetoase numai pentru a solicita despăgubiri, deşi cunosc că în majoritatea timpului în acea zonă nu cad suficiente precipitaţii pentru a asigura obţinerea unor culturi obişnuite.
S-a apreciat că din adeverinţele depuse de reclamante nu reiese decât că terenurile respective nu au fost irigate, nu şi împrejurarea că nu ar fi existat posibilităţi de irigare, astfel că s-a constatat că răspunsurile pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nu reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a unor cereri.
S-a mai apreciat de către instanţă că nici Guvernul României nu este obligat să declare starea de calamitate, deoarece art. 14 prevede că acesta declară o astfel de stare în funcţie de mărimea zonelor afectate şi de intensitatea calamităţilor naturale, legea lăsând la aprecierea acestuia oportunitatea declarării stării de calamitate.
Prin urmare, instanţa de judecată nu poate cenzura acest aspect ce ţine de oportunitatea emiterii unui act administrativ.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantele SC A. SRL şi SC C.A. SRL, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motivele, respectiv argumente:
- în mod greşit instanţa de fond nu a obligat Guvernul României la declararea stării de calamitate, din moment ce Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a emis documentaţia şi adresa în sensul că erau întrunite condiţiile legale şi se impunea declararea stării de calamitate, iar Guvernul României nu a răspuns sub nicio formă prin emiterea unui act administrativ, fie el şi de nedeclarare a acestei stări. Pentru a se putea vorbi despre atributul discreţionar al Guvernului, trebuie, mai întâi, ca această autoritate să analizeze sesizarea şi să decidă într-un sens sau în altul, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă;
- instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, că nu este competentă să se pronunţe în cazul obligaţiei ce revine Guvernului în baza art. 14 din Legea nr. 381/2002, din interpretarea dispoziţiilor legale incidente rezultând că ulterior sesizării sale de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Guvernul este obligat să emită o hotărâre de declarare a stării de calamitate.
Recurentele nu şi-au încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Este neîntemeiată susţinerea recurentelor că, potrivit Legii nr. 381/2002, guvernul are obligaţia emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate, cu singura condiţie de a fi sesizat în acest sens de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
În speţă, instanţa de fond a motivat că reclamantele nu au întocmit documentaţia cerută de lege cu respectarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 381/2002 şi Ordinul nr. 419/2002, în sensul că nu au depus înştiinţarea scrisă în termenul de 48 de ore de la data producerii evenimentului şi nu au făcut dovada că terenul nu a fost amenajat la irigat sau că nu există posibilitatea amenajării la irigat - prin racordare la sistemul de irigare preexistent.
Prin urmare, dreptul subiectiv invocat de recurente, de a obţine despăgubiri ca urmare a declarării stării de calamitate este condiţionat de îndeplinirea unor obligaţii prealabile de către acestea.
Faţă de situaţia de fapt menţionată, aprecierile recurentelor cu privire la competenţa instanţei de a obliga guvernul la emiterea unei hotărâri de declarare a stării de calamitate sunt neîntemeiate, lipsind condiţia prealabilă pentru realizarea unei astfel de obligaţii, respectiv întocmirea unor procese-verbale conform legii, respectarea termenului de depunerea înştiinţării şi dovada inexistenţei posibilităţii de amenajare a terenului pentru irigaţii.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A. SRL şi SC C.A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 4208 din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3222/2012. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 3375/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
