ICCJ. Decizia nr. 3375/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3375/2012
Dosar nr. 9108/3/2010
Şedinţa de la 3 iulie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 9108/3/2010, reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Economico-Administrativă, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Constanţa - Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea Dispoziţiei din 28 octombrie 2009, emisă de autoritatea pârâtă.
1.2. Prin Sentinţa nr. 1929 din 11 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reţinând că litigiul are ca obiect anularea unui act administrativ-fiscal prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii de plată la bugetul local în cuantum de 816.305 RON, astfel că, raportat la valoare, soluţionarea în primă instanţă aparţine secţiei de contencios administrativ a curţii de apel.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 9 iulie 2010, iar la termenul din data de 22 martie 2011, reclamantul a formulat cerere precizatoare la contestaţia iniţială.
2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal
Prin Sentinţa nr. 2249 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea precizată formulată de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Economico-Administrativă, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa şi, în consecinţă, a fost anulată Dispoziţia din 28 octombrie 2009 emisă de pârât, precum şi actele subsecvente, respectiv Decizia de impunere din 25 august 2009, fiind exonerată reclamanta de la plata sumei de 816.305 RON, reprezentând diferenţe de plată pentru diferite taxe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că urmare a desfăşurării unei inspecţii fiscale, de verificare a perioadei 1 ianuarie 2004 - 25 august 2009, a fost emisă Decizia de impunere din 25 august 2009, prin care se stabileau în sarcina reclamantei diferenţe de plată în sumă totală de 816.305 RON, reprezentând 472.308 RON taxă folosinţă clădiri; 304.477 RON majorări de întârziere, calculate până la data dispoziţiei; 1.477 RON taxa teren şi 1.277 RON majorări de întârziere aferente, calculate până la data dispoziţiei; 2.740 RON taxa privind creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice; 26.878 RON taxă irigaţie şi 6.229 RON majorări de întârziere aferente.
La stabilirea acestor debite organele fiscale au apreciat că activităţile desfăşurate de reclamant în cadrul Complexului de agrement M. sunt de natură economică, chiar dacă din activitatea respectivă nu se obţine un profit care să fie distribuit.
Împotriva deciziei de impunere reclamanta a formulat contestaţie, în temeiul art. 205 din O.G. nr. 92/2003.
Prin Dispoziţia din 28 octombrie 2009 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa a fost respinsă contestaţia, reţinându-se că activitatea desfăşurată de reclamantă în clădirea aflată în administrarea sa are natură economică, comercială, astfel că datorează taxa pe clădiri, taxa pe teren, taxa pentru irigaţii spaţii verzi şi taxa privind creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamanta deţine în administrare Complexul M. din staţiunea Mamaia, jud. Constanţa, destinat activităţii de pregătire a cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, desfăşurând activităţi de cazare şi masă pentru personalul propriu, pentru care percepe un tarif stabilit, fără cota de adaos comercial şi profit.
Instanţa de fond a constatat că problema de drept ce se impune a fi dezlegată de instanţă, mai întâi, este aceea a stabilirii naturii activităţii desfăşurată de reclamant, în raport de care se determină dacă datorează sau nu taxele menţionate în decizia de impunere atacată.
Astfel, organele fiscale de control au concluzionat că reclamantul desfăşoară activităţi economice, reţinând că doar o parte din locurile de cazare sunt destinate activităţii de pregătire a cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, restul complexului având un regim hotelier.
Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 787/2003 privind aprobarea înfiinţării pe lângă Ministerul Administraţiei şi Internelor a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, modificată prin H.G. nr. 1194/2004, activitatea desfăşurată în staţiunea Mamaia este o activitate "de administrare a complexelor şi bazelor de agrement, a caselor de odihnă şi de oaspeţi".
Prima instanţă a reţinut că activitatea de administrare desfăşurată de reclamantă nu este producătoare de profit, finanţându-se integral din venituri proprii.
Astfel, concluzia pârâtei în sensul că activitatea desfăşurată de reclamantă este o activitate economică, întrucât din definiţia dată activităţii economice de către legiuitorul fiscal nu rezultă obligativitatea obţinerii unui profit, nu a fost însuşită de instanţa de fond.
Prin H.G. nr. 787/2003 se prevede că veniturile obţinute din administrarea complexelor şi bazelor de agrement, a caselor de odihnă şi de oaspeţi, inclusiv activitatea de alimentaţie desfăşurată în cadrul acestora sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor curente şi a cheltuielilor de capital ale activităţilor în cauză, iar cele care exced acestor cheltuieli se raportează anul următor cu aceeaşi destinaţie.
Astfel, prin activitatea desfăşurată nu se obţin venituri, respectiv profit, ci se acoperă cheltuielile generate de desfăşurarea activităţii.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc., nu se datorează impozit anual pe clădiri pentru clădirile proprietatea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, concluzionând că în mod greşit, prin actele de control fiscal atacate în prezenta cauză, reclamantului i-au fost calculate debite şi accesorii cu privire la taxa anuală pe clădiri.
De altfel, deşi pârâta reţine în actele de control că doar o parte din încăperi au fost destinate activităţii de pregătire a cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru celelalte locuri percepându-se tarife de cazare, a stabilit o taxă pe clădiri datorată pentru întreaga suprafaţă, nu doar pentru acele încăperi în legătură cu care pretinde că s-au desfăşurat activităţi economice.
Aceleaşi considerente subzistă şi în cazul taxei pe teren. Potrivit dispoziţiilor art. 257 C. fisc., impozitul pe teren nu se datorează pentru orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice.
Concluzionând în sensul că reclamanta nu a desfăşurat activităţi economice de cazare, instanţa de fond a reţinut că rezultă astfel că aceasta nu datorează nici taxa pentru irigaţii spaţii verzi, taxă ce se calculează potrivit prevederilor H.C.L. Mamaia nr. 228/2008, în funcţie de numărul de locuri de cazare, fiind obligatoriu a se prezenta certificatul de clasificare privitor la numărul de locuri de cazare eliberat de Ministerul Turismului.
În ceea ce priveşte taxa privind creşterea gradului de linişte şi siguranţă prin derularea activităţii economice, Anexa nr. 1.5 din H.C.L. Mamaia nr. 228/2008 prevede că la declaraţia de impunere trebuie anexat, în copie, certificatul de înregistrare la Camera de Comerţ.
Cum reclamanta nu este înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie, taxa fiind datorată, conform susţinerilor pârâtei, de către toţi contribuabilii persoane juridice şi persoane fizice autorizate, cu excepţia celor ce au în administrare complexe hoteliere, care datorează numai taxa pentru suprafeţele destinate activităţilor de alimentaţie publică şi spaţiilor comerciale, instanţa a concluzionat că în mod greşit a fost stabilită în sarcina reclamantului şi această taxă.
3. Recursul declarat de autoritatea pârâtă locală
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa, solicitând admiterea acestuia cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului Ministerul Administraţiei şi Internelor ca neîntemeiată.
Apreciind că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, recurentul-pârât a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici în raport de soluţia adoptată:
- instanţa de fond a plecat de la o premisă greşită atunci când a reţinut că reclamantul nu desfăşoară activităţi economice în cadrul Complexului de agrement M., pe motiv că activitatea nu este producătoare de profit, deşi existenţa sau inexistenţa profitului nu are nicio relevanţă cu privire la caracterul economic sau neeconomic al activităţii desfăşurate;
- în plus, adresele depuse la dosar, unele chiar de către reclamant, demonstrează că acesta desfăşoară activităţi economice într-o parte semnificativă a hotelului deţinut în staţiunea Mamaia, fiind şi înregistrat ca plătitor de TVA din data de 1 mai 2009;
- faptul că reclamantul nu desfăşoară o activitate generatoare de profit, ci doar o activitate economică, tarifele încasate fiind destinate acoperirii cheltuielilor de administrare a complexului, nu este de natură a conduce la exonerarea sa de la plata sumelor calculate;
- greşit a reţinut instanţa de fond că autoritatea recurentă ar fi calculat impozit pentru întreaga suprafaţă construită a hotelului, întrucât actele contestate atestă că din suprafaţă totală desfăşurată a complexului de 14.561,34 m2, a fost avută în vedere numai suprafaţa de 10.459,39 m2 pe care se desfăşoară activităţi economice;
- şi celelalte taxe calculate în sarcina reclamantului au fost corect calculate, în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 şi art. 249 alin. (3), din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în cauză fiind incidente şi prevederile art. 256 alin. (3) şi 257 alin. (1) din acelaşi cod.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Recursul este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării dar şi de apărările intimatului-reclamant cuprinse în întâmpinarea depusă la motivele de recurs, Înalta Curte reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului şi a modificării hotărârii primei instanţe, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
Reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia economico-administrativă, a sesizat instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a Dispoziţiei din 28 octombrie 2009 şi a actelor subsecvente acesteia, cu precădere a Deciziei de impunere din 25 august 2009, şi de exonerare de la plata sumei de 816.305 RON, cu titlu de diferenţă de plată, în legătură cu activităţile desfăşurate în Complexul pentru agrement M., din Mamaia, deţinut în administrare.
Actele fiscale contestate demonstrează că diferenţele de plată reţinute în sarcina intimatului-reclamant sunt alcătuite din 472.308 RON taxă folosinţă clădiri şi 304.477 RON majorări de întârziere (până la plata dispoziţiei) pentru debitul reprezentând taxă clădiri; 1.477 RON taxă teren, respectiv 1.277 RON majorări de întârziere până la data dispoziţiei pentru taxă teren; 2.740 RON taxă privind creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice, respectiv 929 RON majorări de întârziere până la data dispoziţiei pentru taxă privind creşterea gradului de linişte şi siguranţă în derularea activităţilor economice, precum şi 26.878 RON taxă irigaţii, respectiv 6.229 RON majorări de întârziere până la data dispoziţiei pentru taxă irigaţii.
După cum a arătat şi recurenta, instanţa de fond a reţinut ca prim argument în fundamentarea soluţiei adoptate, împrejurarea că organele fiscale, în mod greşit au stabilit şi calculat respectivele debite, apreciind că activităţile desfăşurate de reclamant în cadrul Complexului hotelier M. sunt de natură economică, deşi din activitatea respectivă nu se obţine un profit care să fie distribuit.
Instanţa de fond a conchis, raportat la dispoziţiile H.G. nr. 787/2003 că activitatea desfăşurată de reclamant nu este producătoare de profit, astfel că în mod greşit, în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc. i-au fost calculate debite şi accesorii cu privire la taxa anuală pe clădiri şi a celorlalte taxe de altfel, pe teren, pentru irigaţii, spaţii verzi, etc.
Înalta Curte, contrar celor reţinute de prima instanţă şi în acord cu susţinerile recurentei apreciază, raportat la aceleaşi acte normative, respectiv H.G. nr. 787/2003 şi C. fisc., că existenţa şi desfăşurarea unei activităţi economice nu este dependentă de obţinerea unui profit.
În adevăr, prin H.G. nr. 787/2003, modificată prin H.G. nr. 1194/2004, privind aprobarea înfiinţării pe lângă Ministerul Administraţiei şi Internelor a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii se prevede că finanţarea activităţilor desfăşurate, inter alia, în administrarea complexelor şi bazelor de agrement, a caselor de odihnă şi de oaspeţi [art. 1 lit. a) din H.G. nr. 787/2003] înfiinţate pe lângă Ministerul Administraţiei şi Internelor, se realizează integral din venituri proprii [art. 2 alin. (1)], excedentele anuale rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale activităţilor finanţate integral din venituri proprii, fiind reportate în anul următor cu aceeaşi destinaţie [art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 787/2003].
Aceste prevederi nu califică însă şi nici nu stabilesc "natura juridică" a activităţii desfăşurate, respectiv nu prevăd că aceste activităţi nu ar avea o natură economică, după cum nu se menţionează nicio derogare de la plata impozitelor şi taxelor locale aferente.
Activitatea economică este definită în C. fisc. [art. 7 alin. (1) cu referire la art. 127 alin. (2)] chiar dacă în contextul reglementării taxei pe valoare adăugată, şi vizează exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri, cu caracter de continuitate.
Această cerinţă legală, ce nu vizează aşadar, expres şi exclusiv obţinerea de profituri, este întrunită în cauză de către reclamant, în exploatarea complexului hotelier menţionat, deschis de altfel şi turismului în general, după cum chiar intimata a indicat prin adresa nr. 1049131 din 15 iunie 2009 în care a arătat că din 670 locuri de cazare cuprinse în hotelul M., numai 250 locuri sunt destinate activităţii de pregătire a cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu cazare gratuită.
Chiar şi reclamantul, în această adresă expediată Consiliului Local al Municipiului Constanţa - Serviciul public de taxe şi impozite indică că desfăşoară "activităţi economice", pe o suprafaţă de 10.459,34 m2, raportat la care datorează impozit pe clădiri.
În fine, nu lipsită de relevanţă este şi împrejurarea că reclamantul este înregistrat din 1 mai 2009 şi ca plătitor de TVA.
Aşa fiind, împrejurarea că nu obţine profit nu este de natură a înlătura caracterul economic al activităţii desfăşurate în administrarea complexului, activitate generatoare de "venituri cu caracter de continuitate".
Raportat la modalităţile de stabilire a taxei clădiri şi pe teren, dată fiind calificarea activităţii desfăşurate de reclamantul intimat ca fiind aceea de activitate economică, Înalta Curte va reţine aşadar că nu sunt incidente exceptările prevăzute în art. 250 alin. (1) pct. 1 din C. fisc., şi respectiv art. 257 alin. (1) lit. g) din acelaşi C. fisc.
Totodată se va reţine, potrivit susţinerilor recurentului, că baza de impozitare a fost corect stabilită, numai raportat la suprafaţa aferentă activităţii desfăşurate şi nu la întreaga suprafaţă desfăşurată a complexului.
În fine, Înalta Curte reţine că actele fiscale atacate sunt legale şi în ceea ce priveşte celelalte taxe calculate şi stabilite în sarcina reclamantului, fiind corecte şi pertinente argumentele înfăţişate, cu referire la incidenţa H.C.L.M. nr. 228/2008 privind stabilirea impozitelor locale, mai precis a taxei pentru irigaţii spaţii verzi în staţiunea Mamaia ca şi a taxei privind creşterea gradului de linişte în anul 2009, similar celor aplicabile aceluiaşi recurent în anii 2007 şi 2008.
Faţă de toate cele mai sus arătate ce demonstrează legalitatea actelor contestate se va admite aşadar recursul de faţă, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate şi a respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantului-intimat, cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., privind cheltuielile de judecată în recurs conform dovezilor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Serviciul Public de Impozite, Taxe şi alte Venituri ale Bugetului Local Constanţa împotriva Sentinţei civile nr. 2249 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea precizată formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Economico-Administrativă ca nefondată.
Obligă intimatul-reclamant Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata cheltuielilor de judecată către recurent în cuantum de 5.208 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 iulie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3293/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3466/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
