ICCJ. Decizia nr. 3400/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul litigiului
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 aprilie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul M.D.R.T., a formulat contestație împotriva deciziei din 5 martie 2009 emise de M.D.R.T., solicitând anularea acesteia.
în motivarea acțiunii, reclamanta arată că, începând cu data de 02 iunie 2004, a ocupat funcția de consilier de integrare în cadrul Ministrului Integrării Europene, prin cumul de funcții, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă încheiat și înregistrat din 01 iulie 2004.
începând cu data de 20 octombrie 2008, a ocupat funcția publică de consilier pentru afaceri europene, în cadrul Direcției Sisteme Informatice din cadrul M.D.L.P.L., astfel cum rezultă din actul adițional din data de 20 octombrie 2008 la contractul individual de muncă din 01 iulie 2004, funcție pe care o deține și în prezent.
La data de 05 martie 2009, i-a fost comunicată decizia din 05 martie 2009, prin care a fost notificată cu privire la faptul că "în perioada 01 iunie 2006 - 31 ianuarie 2009 a încasat necuvenit suma de 27.189 RON, reprezentând spor de vechime, indemnizație de concediu și primă de vacanță, conform memorandumului din 03 martie 2009 și din 04 martie 2009", iar potrivit prevederilor art. 84 lit. b) și art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, "modalitățile de restituire a sumei datorată angajatorului, așa cum sunt prevăzute în legislația în vigoare, sunt următoarele: achitarea sumei în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv până la data de 03 aprilie 3009; asumarea unui angajament de plată și eșalonarea sumei datorate".
Potrivit dispozițiile art. 2 și art. 10 alin. (2) din Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 1350 din 20 iunie 2007 pentru aprobarea metodologiei de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic încadrat în pe funcțiile din anexele la O.G. nr. 11/2007, dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare și dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, coroborate cu dispozițiile art. 35 din C. muncii, suma de 27.189 RON reprezentând spor de vechime, indemnizație de concediu și prima de vacanță nu a fost încasată necuvenit de reclamanta, deoarece, spre deosebire de reglementarea anterioară privind cumulul de funcții (Legea nr. 2/1992), art. 35 din C. muncii nu face nici o distincție între angajatorul unde se află funcția de bază și angajatorul unde salariatul își desfășoară activitatea prin cumul, angajatorii având obligația să acorde salariatului toate drepturile care decurg din executarea contractului de muncă, nu numai pe cele salariale (inclusiv concediul de odihnă), în condițiile în care angajatorii vor reține și vor vira impozitul pe salariu, precum și contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate.
în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 35 C. muncii, Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului din 20 iunie 2007 pentru aprobarea metodologiei de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic încadrat în pe funcțiile din anexele la O.G. nr. 11/2007, H.G. nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare și H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
Prin precizarea de acțiune depusă la data de 16 decembrie 2009, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești cuvenite pentru perioada februarie 2009-decembrie 2009 în cuantum de 8.750 RON, drepturi bănești care reprezintă spor de vechime și care nu au fost plătite în temeiul contractului individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. 464 din 01 iulie 2004 și al actului adițional la contractul individual de muncă din data de 20 octombrie 2008.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență
2.1. Prin sentința nr. 8213 din 18 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând, în esență, următoarele:
Obiectul litigiului de muncă dedus judecații este reprezentat de contestația formulată împotriva adresei din 05 martie 2009 emisă de pârât, prin care reclamantei i s-a adus la cunoștință faptul că a încasat necuvenit suma de 27.189 RON.
Deși în cuprinsul adresei nr. 294 din 05 martie 2009 se menționează ca temei de drept prevederile art. 164 alin. (1) și (4) și art. 272 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, actul contestat conține numai o înștiințare adresată reclamantei de a se prezenta la Direcția Resurse Umane din cadrul instituției angajatoare în vederea semnării unui angajament de plată.
întrucât se solicită anularea unui act administrativ individual al unei autorității publice centrale, respectiv M.D.R.T., în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța competentă să soluționeze prezentul litigiu de contencios administrativ este Curtea de Apel București, secția contencios administrativ.
2.2. învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3838 din 12 octombrie 2010, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.
împotriva sentinței nr. 3838 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta M.M.
Prin decizia nr. 4112 din 15 septembrie 2011, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta M.M., a casat sentința nr. 3838 din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.
în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1218 din 21 februarie 2012, a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență, reținând, în esență, următoarele:
Reclamanta a fost încadrată, începând cu data de 02 iunie 2004, în funcția de consilier de integrare, iar, începând cu data de 20 octombrie 2008, în funcția de consilier de afaceri europene, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, nu are calitatea de funcționar public, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
în consecință, litigiul izvorăște dintr-un raport juridic de muncă, astfel că, potrivit art. 284 C. muncii (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) și art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competența aparține Tribunalului.
De asemenea, a reținut instanța că trimiterea cauzei spre rejudecare, prin decizia susmenționată a înaltei Curți de Casație și Justiție nu împiedică instanța să își verifice din oficiu competența, nefiind incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât problema competenței nu a fost dezlegată de instanța de recurs.
II. Considerentele înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență
1. Argumente de fapt și de drept relevante
înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21,art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.
Conform celor expuse anterior, litigiul are ca obiect:
- anularea deciziei din 5 martie 2009 emise de M.D.R.T., prin care reclamantei i s-au comunicat următoarele: (i) în perioada 01.01.2006-31.01.2009 a încasat necuvenit suma de 27.189 RON (reprezentând spor de vechime, indemnizație de concediu și primă de vacanță); (ii) potrivit art. 164 alin. (1) și (4) și art. 272 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, urmează să restituie suma; (iii) modalitatea de restituire a sumei datorate este, conform art. 275 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, asumarea unui angajament de plată și eșalonarea sumei încasate necuvenit într-un termen de maxim 3 ani;
- obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești cuvenite pentru perioada februarie 2009-decembrie 2009 în cuantum de 8.750 RON, drepturi bănești care reprezintă spor de vechime și care nu au fost plătite în temeiul contractului individual de muncă încheiat și înregistrat din 01 iulie 2004 și al actului adițional la contractul individual de muncă din data de 20 octombrie 2008.
Din probatoriul administrat, rezultă că reclamanta a fost încadrată în perioada 01 ianuarie 2006-31 ianuarie 2009, în care a încasat suma pretins necuvenită, pe postul de consilier de integrare, până la data de 20 octombrie 2008, iar, ulterior acestei date, pe postul de consilier de afaceri europene.
Potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, "Consilierii pentru afaceri europene au calitatea de personal încadrat cu contract individual de muncă, beneficiind de drepturile și exercitând obligațiile ce decurg din această calitate".
De altfel, din înscrisurile depuse în probațiune în dosar aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, rezultă cu evidență faptul că reclamanta și-a desfășurat activitatea în baza unor contracte de individuale de muncă, încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 53/2003 privind C. muncii.
Rezultă astfel că prezentul litigiu vizează un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile C. muncii, iar nu un raport de funcție publică pentru a atrage incidența dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici în sensul competenței de soluționare a cauzei de către instanța de contencios administrativ.
Astfel fiind, în privința instanței competente să soluționeze conflictul de muncă ivit între reclamantă și pârât, sunt incidente dispozițiile din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii referitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă.
Or, conform art. 284 C. muncii, forma în vigoare la data introducerii acțiunii:
"Art. 284. - (1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."
Conform art. 231 și art. 232 în forma republicată a C. muncii în M. Of. al României, Partea I, nr. 345/18.05.2011:
"Art. 231. - Prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Art. 232. - Procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială."
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.:
"Tribunalul judecă [_] conflictele de munca, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe."
2. Temeiul legal al regulatorului de competență
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3401/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3380/2012. Contencios → |
|---|
