ICCJ. Decizia nr. 3401/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul litigiului
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții M.C. și M.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, și Statul Român, prin C.C.S.D., pentru ca, pe baza probelor ce se vor administra, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, stabilirea măsurilor reparatorii la valoarea de piață a imobilului și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
în motivarea cererii, reclamanții au învederat că, prin notificarea din 06 septembrie 2001, transmisă prin executorul judecătoresc și care face obiectul dosarului înregistrat la Primăria Municipiului București, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Au arătat reclamanții că imobilul respectiv, dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 septembrie 1971, emis de notariatul de Stat Local al sectorului 7 București, a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza Decretului nr. 242/1987, conform anexei nr. 6. Pentru imobilul naționalizat au primit despăgubiri în valoare de 52.589 RON doar pentru construcție, pentru teren neprimind nici un fel de despăgubiri, astfel cum rezultă din adresa din 27 februarie 2007, emisă de SC O. SA.
Terenul nu poate fi restituit în natură, astfel că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii.
Susțin reclamanții că pârâta nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și pct. 25 din H.G. nr. 250/2007, prevederi conform cărora avea obligația ca, înăuntrul acestui termen, să-i informeze pe reclamanți cu privire la situația în care fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de către noi sau în numele nostru și a altor probe.
într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
în privința cuantumului despăgubirilor, în considerarea prevederilor capitolului IV, Titlul VII din Legea nr. 24772005, pârâta C.C.S.D. urmează a emite titlul de despăgubire la valoarea stabilită prin expertiza de evaluare, respectiv la valoarea de piață. Al doilea capăt de cerere, subsidiar primului, este o consecință a rezolvării primului capăt de cerere, pentru a beneficia efectiv de dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, care până în prezent a fost lipsită de eficiență juridică, prin atitudinea pârâtei nr. 1.
în drept, reclamanții își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale Legii nr. 247/2005 și ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi.
La termenul din 15 decembrie 2010, reclamanții au depus precizare a obiectului cererii de chemare în judecată, arătând că primul capăt de cerere se subscrie temeiului de drept prevăzut de Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile deciziei din 10 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, iar al doilea capăt de cerere vizează stabilirea despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, conform standardelor internaționale.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență
2.1. Prin sentința nr. 331 din 2 martie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reținând, în esență, următoarele:
Reclamanții au învestit instanța de judecată cu o cerere determinată de refuzul nejustificat de soluționare a notificării, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitând, pe de o parte, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, să se constate calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, iar, pe de altă parte, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin C.C.S.D., stabilirea echivalentului despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, realizată conform standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu dispozițiile Titlul VII ale Legii nr. 247/2005 modificată.
în cauză nu a fost emisă o dispoziție motivată, prin care să se propună acordarea de despăgubiri, în cazul în care se constata imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, conform dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, dispoziție ce trebuia emisă în mod obligatoriu de entitatea învestită cu soluționarea notificării, așa cum rezultă din textul de lege invocat, și ulterior înaintată C.C.S.D. în conformitate cu Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
în ceea ce privește dispozițiile legale reținute, Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
în cadrul procedurii de stabilire și acordare a despăgubirilor reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, competența revine C.C.S.D. și A.N.R.P., iar deciziile, ce reprezintă titluri de despăgubire, emise de C.C.S.D. pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C.C.S.D.
Astfel fiind, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul.
în ceea ce privește primul capăt de cerere, competența aparține tot secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, față de prevederile art. 16 alin. (2) din Capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora "Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D."
2.2. învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 7308 din 5 decembrie 2011, a hotărât următoarele:
- a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în privința capătului de cerere referitor la obligarea Primarului General al Municipiului București la soluționarea notificării din 06 septembrie 2001, a declinat competența de soluționare a acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului București., secția a III - a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 21 C. proc. civ., a înaintat cauza privind pe reclamanții M.C. și M.M., în contradictoriu cu pârâții Municipul București - prin primarul general, spre soluționarea conflictului negativ de competență, înaltei Curți de Casație și Justiție;
- a disjuns capătul de cerere formulat de reclamanții M.C. și M.M., având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român - prin C.C.S.D. la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a admis excepția prematurității acestui capăt de cerere, pe care l-a respins, ca prematur formulat.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
a) în ceea ce privește soluția de declinare a competenței soluționării primului capăt de cerere referitor la obligarea Primarului General al Municipiului București la soluționarea notificării din 06 septembrie 2001.
Cauza juridică a acțiunii reclamanților o reprezintă pretinsa neîndeplinire de către pârât, autoritate publică locală cu atribuții în aplicarea Legii nr. 10/2001, a obligațiilor prevăzute de această lege referitoare la soluționarea notificării din 06 septembrie 2001.
Astfel fiind, litigiul este determinat de aplicarea legii organice speciale în materie de retrocedare a imobilelor pentru care este stabilită competența specială în favoarea secțiilor civile ale Tribunalelor în raza cărora se află autoritățile notificate [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv art. II din Titlul I al Legii nr. 247/2005].
Competența de soluționare a acțiunii prin care se atacă refuzul nejustificat al persoanei juridice notificate de a emite dispoziția sau decizia motivată de soluționare a notificării, revine secției civile a Tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității notificate, pornindu-se de la natura juridică a dispoziției sau deciziei motivate asupra notificării, de act administrativ exclus cenzurii instanțelor de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea principiului simetriei actelor juridice. în condițiile în care pentru actul administrativ tipic - dispoziția sau decizia motivată de soluționare a notificării - legea specială reglementează competența specială a secției civile a tribunalului, din rațiuni de simetrie și considerente de ordin practic, se impune soluția potrivit căreia și pentru actul administrativ asimilat - refuzul nejustificat de soluționare a notificării - pentru cenzurarea căruia se impune verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condițiilor și termenelor prevăzute de legea specială, competență să revină aceleiași instanțe.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dacă prin lege organică este prevăzută o procedură specială este exclusă competența instanței de contencios administrativ, fiind în fața unui fine de neprimire.
b) în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român - prin C.C.S.D., la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul pentru care au formulat notificarea din 06 septembrie 2001
în lipsa unei soluții date notificării de către autoritatea administrativă căreia îi revine această sarcină, avizării acesteia pentru legalitate și trimiterii spre înregistrare la Secretariatul C.C.S.D., întrucât nu a fost declanșată procedura administrativă reglementată de Titlul VII - "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu această pârâtă, vizând o pretinsă neîndeplinire a obligațiilor ce-i revin în cadrul acestei proceduri, apare ca prematur formulată.
Numai ulterior soluționării notificărilor sau cererilor de retrocedare formulate de persoanele îndreptățite și emiterii deciziilor/dispozițiilor/ ordinelor de către entitățile învestite cu soluționarea acestora, dosarele administrative sunt înaintate Secretariatului C.C.S.D., în vederea parcurgerii procedurii administrative reglementate de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
II. Considerentele înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență
1. Argumente de fapt și de drept relevante
înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21,art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.
Conform celor expuse anterior, înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul București, secția a III-a civilă și Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în ceea ce privește competența de soluționare a capătului de cerere referitor la obligarea Primarului General al Municipiului București la soluționarea notificării din 06 septembrie 2001.
Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001
"Art. 26. - (1) Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4).
(3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea Tribunalului este supusă recursului, care este de competența Curții de Apel.
(4) în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. De asemenea, entitatea care a emis dispoziția va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluțiilor date de instanțele de judecată.
(5) Dacă oferta acceptată constă în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (4).
(6) Dacă oferta acceptată constă în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, după caz."
Rațiunile avute în vedere de legiuitor la stabilirea, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în favoarea tribunalului, ca instanță de drept comun, a competenței de soluționare a contestației formulate de persoana îndreptățită împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziției motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură (emise de unitatea deținătoare sau, după caz, de entitatea învestită cu soluționarea notificării) se regăsesc și în privința determinării instanței competente să soluționeze litigiul având ca obiect refuzul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării de a soluționa notificarea adresată.
Astfel fiind, dacă, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, revine tribunalului, ca instanță de drept comun, competența de soluționare a contestației împotriva actului ce ar trebui să fie emis de Primăria Municipiului București în soluționarea notificării din 06 septembrie 2001 formulate de reclamanții M.C. și M.M. și care face obiectul dosarului al Primăriei Municipiului București, conform principiului de drept ubi eadem este legis ratio, ibi eadem este legis dispositio, aceleiași instanțe îi revine și competența de soluționare a cererii referitoare la refuzul sau întârzierea soluționării notificării.
2. Temeiul legal al regulatorului de competență
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții M.C. și M.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, având ca obiect capătul de cerere referitor la obligarea Primarului General al Municipiului București la soluționarea notificării din 06 septembrie 2001, în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3402/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3400/2012. Contencios → |
|---|
