ICCJ. Decizia nr. 3801/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3801/2012
Dosar nr. 921/42/2011
Şedinţa publică de la 28 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
În Dosarul cu nr. 921/42/2011 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta M.V.R. a invocat în contradictoriu cu Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa şi cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. II/9020 din 26 august 2010, privind modificarea Anexelor 5a şi 5b ale Ordinului nr. II/8073/2010 emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti.
2.Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta M.V.R. în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa prin prefect I.C. şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea excepţiei a reţinut că are de verificat concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative respective.
Conform dispoziţiilor art. 77 şi 78 din Legea nr. 24/2000, „ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului. Ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.”
În cauza dedusă judecăţii, Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. II/9020/2010 privind modificarea anexelor nr. 5a şi nr. 5b a Ordinului nr. II/8073/2010 al Ministerului Administraţiei şi Internelor privind repartizarea numărului de posturi pentru Ministerul Administraţiei şi Internelor în anul 2010, a fost emis în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare; Legii nr. 11/2010 privind Legea bugetului de stat pe anul 2010; Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legii nr. 53/2003 privind Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârii Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectele Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârii Guvernului nr. 460/2000 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi având în vedere Adresa Instituţiei Prefectului Judeţului Dâmboviţa nr. 7588/2010 şi Avizul Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici nr. 4955890/2010.
Este de observat, însă, că acest ordin reglementează repartizarea posturilor pentru Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa în anul 2010, motiv pentru care nu este susceptibil să se aplice unui număr indeterminat de persoane, în mod abstract, independent de identitatea acelor persoane.
Prin Decizia nr. 2557/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că nepublicarea actului administrativ normativ, conform art. 11 alin. (1) din Legea 24/2000 nu atrage nelegalitatea, ci inopozabilitatea actului normativ respectiv.
S-a mai susţinut de reclamant că ordinul atacat contravine scopului Legii 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare, măsura de desfiinţare a postului de manager public fiind în contradicţie cu prevederile art. 100 alin. (4) din legea mai sus menţionată şi contrară dispoziţiilor art. 5 alin. (4) din Hotărârea nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului.
Potrivit art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare, reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2006, numărul maxim de posturi şi structura posturilor aferente instituţiei prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.
Instanţa de fond a reţinut că prin efectele ordinului atacat nu sunt încălcate prevederile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 şi nici prevederile art. 5 alin. (4) din H.G. nr. 460/2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004.
Este cunoscut faptul că, atât în cazul personalului contractual, cât şi în cazul funcţionarilor publici, desfiinţarea locului de muncă, respectiv reducerea postului este apanajul angajatorului, ca persoană îndreptăţită a stabili organizarea unităţii (art. 40 alin. (1) lit. a), rap. la art. 65 C. muncii), respectiv al persoanei care are competenţa legală de a organiza activitatea autorităţii sau instituţiei publice (art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999).
Competenţa organizării structurilor de specialitate componente ale structurii cadru de organizare a instituţiei prefectului aparţine prefectului (art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 460/2006). Simetric, tot prefectul este cel abilitat de lege să reorganizeze activitatea acestor structuri prin reducerea posturilor, indiferent de geneza posturilor supuse reducerii.
De asemenea, instanţa a reţinut că potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 11/2010 a bugetului de stat pe anul 2010 se autorizează ordonatorii principali de credite să detalieze pe funcţii, numărul maxim de posturi finanţat în anul 2010 şi fondul aferent salariilor de bază, în termen de 30 zile de la publicare în Monitorul Oficial.
În acest context, faptul că structura posturilor pentru anul 2010 fusese deja stabilită prin Ordinul M.A.I. nr. 11/8073/2010 nu este de natură să restrângă dreptul de reorganizare a activităţii în raport de necesitatea şi competenţele autorităţii şi de limitările financiare pe care le poate suporta.
De asemenea, operaţiunea de reducere a numărului de posturi a fost impusă de diminuarea accentuată a alocaţiilor bugetare destinate fondului de salarii al Instituţiei Prefectului Judeţului Dâmboviţa, ceea ce a determinat realocarea atribuţiilor la nivelul posturilor din unele compartimente de lucru, condiţii în care se justifică desfiinţarea postului de manager public principal deţinut de reclamant prin prisma dispoziţiilor art. 100 alin. (4), modificându-se atribuţiile acestui post în proporţie de 50%.
3. Recursul declarat de M.V.R.
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că soluţionarea excepţiei de nelegalitate s-a făcut într-o manieră restrictivă şi nu s-a fundamentat pe principiile statuate de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a criticat respingerea susţinerii formulate cu privire la faptul că ordinul atacat contravine scopului Legii nr. 188/1999, susţinând că în mod abuziv prin ordinul atacat s-a dispus diminuarea numărului de posturi repartizate Instituţiei Prefectului Judeţului Dâmboviţa, ca urmare a desfiinţării, prin reorganizare, a mai multor posturi, printre care şi a postului de consilier clasa I, grad profesional asistent, treapta I de salarizare, în cadrul compartimentului informare, relaţii publice şi secretariat, în condiţiile în care, în cadrul aceluiaşi compartiment existau alte două posturi identice cu cel desfiinţat.
A fost criticată interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, arătând că textul de lege arătat vizează reducerea posturilor ca urmare a reorganizării activităţii, ori în cauza de faţă reorganizarea activităţii instituţiei s-a produs după data emiterii ordinului atacat, arătând că astfel a fost inversată succesiunea firească a unui proces de reorganizare.
De asemenea, recurenta a precizat că singurul act normativ cu caracter financiar din preambulul de motivare al ordinului atacat este Legea nr. 11/2010, privind bugetul de stat, însă a arătat că această lege nu este de natură să justifice desfiinţarea postului ocupat de reclamantă, întrucât nu a avut loc nicio rectificare bugetară, în sens negativ, pentru instituţia pârâtă până la data emiterii ordinului atacat, apreciind că ordinul atacat nu este motivat.
Recurenta a arătat că prin ordinul atacat pe calea excepţiei de nelegalitate se pun în aplicare politici de personal, în sensul reducerii numărului, încă din 2010, contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 118/2010, care stabilesc că astfel de politici se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie 2011.
Recurenta a precizat că desfiinţarea postului deţinut de recurenta-reclamantă trebuie să aibă o cauză reală, serioasă şi dovedită de angajator, fapt ce nu rezultă din înscrisurile dosarului.
S-a susţinut că este nelegal Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor II/9020/2010 şi pentru că în art. 2 este cuprinsă prevederea potrivit cu care se înfiinţează două posturi de consilier I în cadrul corpului de control al prefectului, ceea ce contravine art. 111 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cu modificări.
Recurenta a arătat că ordinul atacat este nelegal şi pentru că nu a fost semnat de emitentul actului, respectiv ministrul V.B., ci de o altă persoană neidentificabilă, care a semnat pentru ministrul M.A.I.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge excepţia de tardivitate ca neîntemeiată şi va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Analizând înscrisurile aflate la dosar, respectiv dovada de comunicare a sentinţei atacate din data de 20 februarie 2012 şi data declarării recursului, consemnată pe cererea de recurs, respectiv 27 februarie 2012, Înalta Curte a constatat că recursul a fost declarat în termenul prevăzut de lege. Înalta Curte a constatat că data de 26 februarie 2012 a fost ultima zi pentru declararea recursului formulat, însă a fost într-o zi de duminică, iar conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, rezultând că termenul de 5 zile pentru declararea recursului a fost respectat. Pentru aceste considerente, excepţia de tardivitate invocată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Înalta Curte, analizând susţinerile referitoare la modalitatea de aplicare şi interpretare a legilor, a constatat că instanţa de primă jurisdicţie, învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, a examinat concordanţa actului administrativ dedus judecăţii cu actul sau, după caz, actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, conform principiilor ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cum s-a reţinut de altfel în mod constant şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi, realizând o interpretare corectă a dispoziţiilor legale.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că actul atacat a fost supus analizei în raport de actele normative în temeiul şi executarea cărora a fost emis, şi anume O.U.G. nr. 30/2007, Legea nr. 11/2010 privind bugetul pe anul 2010, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 53/2003, Legea nr. 340/2006 privind prefectul, H.G. nr. 416/2007 şi H.G. nr. 460/2006.
În ordinul a cărui legalitate se contestă se face referire şi la Adresa Instituţiei Prefectului Judeţului Dâmboviţa nr. 7588/2010 şi la Avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nr. 495589/2010.
Criticile recurentului vizând aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 118/2010 nu pot fi primite de Înalta Curte, întrucât dispoziţiile invocate nu restrâng dreptul ordonatorului de credite de a dispune, în anul 2010, măsurile pe care le consideră necesare pentru reorganizarea activităţii instituţiei şi încadrarea în prevederile bugetare alocate.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că actele administrative privind desfiinţarea/înfiinţarea/transformarea posturilor ca urmare a reorganizării instituţiilor prefectului au fost semnate de persoana căreia i-au fost delegate atribuţiile de ordonator de credite pentru capitolul bugetar 51.01 - „Autorităţi publice şi acţiuni externe”, conform Ordinului M.A.I. nr. S/263 din 8 august 2007 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vigoare în perioada de referinţă.
În concluzie, Înalta Curte reţine că nu există aspecte de nelegalitate în cuprinsul dispoziţiilor legale contestate, acestea fiind conforme prevederilor legale în baza şi executarea cărora au fost emise.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va menţine hotărârea instanţei de fond şi, în consecinţă, va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge recursul formulat de M.V.R. împotriva Sentinţei nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3774/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3802/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
