ICCJ. Decizia nr. 3876/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3876/2012
Dosar nr. 9/2/2000
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 726 din 1 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a a dmis acţiunea formulată de reclamantul I.M.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice), a anulat Ordinul nr. 79 din 20 ianuarie 2000 emis de Ministerul Finanţelor, prin care i s-a imputat reclamantului suma de 353.142.604 ROL, reprezentând pagubă adusă bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA societăţii comerciale SC O.C.C. SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că în speţă, în condiţiile în care fapta a fost cercetată ca infracţiune, iar condamnatul a fost condamnat atât penal, cât şi civil, la repararea prejudiciului, acesta va răspunde civil, în baza sentinţei penale, potrivit dispoziţiilor sentinţei penale prin care a soluţionat latura civilă, neputând subzista atât răspunderea materială, cât şi răspunderea civilă, concomitent pentru aceleaşi fapte şi acelaşi prejudiciu.
Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 10/1972, C. muncii, în vigoare la momentul emiterii Ordinului de imputare, „când pagubele au fost cauzate unităţii printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte potrivit legii penale. În acest caz, în cuantumul pagubelor se cuprind şi foloasele nerealizate”.
Astfel, textul în vigoare la momentul emiterii ordinului excludea antrenarea răspunderii materiale, în cazul în care pagubele au fost cauzate printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea stabilindu-se în acest caz potrivit legii penale.
Astfel, instanţa a constatat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 446 C. proc. pen., în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârilor penale, Capitolul III - Secţiunea a VI-a C. proc. pen., care prevăd că dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
Faţă de aceste considerente, Curtea a admis acţiunea şi a anulat Ordinul nr. 79 din 20 ianuarie 2000, emis de Ministerul Finanţelor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul-pârât arată că, sub aspect procedural, se impunea introducerea în cauză a A.N.A.F., deoarece categoriile de sume reţinute în cuprinsul Ordinului de imputaţie reprezintă paguba adusă bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA societăţii comerciale SC O.C.C. SRL, iar A.N.A.F., deşi nu era înfiinţată la momentul emiterii Ordinului de imputaţie (fiind înfiinţată în anul 2004), a participat în litigiul penal ca şi parte civilă, în calitate de reprezentant al statului român, prin prisma atribuţiilor şi competenţelor acesteia, stabilite prin O.G. nr. 92/2003 şi prin hotărârile de guvern de organizare şi funcţionare a acesteia.
Mai arată recurentul că, deşi ordinul atacat a fost emis de către Ministerul Finanţelor, la momentul judecării cererii de anulare a Ordinului de imputaţie, reclamantul nu mai era angajat al Ministerului Finanţelor Publice, ci îşi desfăşura activitatea într-o structură din subordinea A.N.A.F.
Apreciază recurentul că, independent de calitatea de emitent al Ordinului de Imputaţie a Ministerului Finanţelor Publice, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa de fond, era necesară participarea în litigiu şi a A.N.A.F.
Se mai arată în motivele de recurs că împrejurarea că instanţa penală s-a pronunţat cu privire la plata de către reclamant a pagubei adusă de acesta bugetului statului prin rambursarea nelegală de TVA nu constituie motiv de nelegalitate a Ordinului de imputaţie emis de Ministerul Finanţelor Publice, că ordinul de imputaţie a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale în materie în vigoare la data emiterii acestuia şi că, sub acest aspect, instanţa avea obligaţia să se pronunţe în raport de criticile reclamantului faţă de situaţia de fapt şi de drept existentă la momentul emiterii Ordinului de imputaţie.
Recurentul critică faptul că instanţa de fond a reţinut hotărârea penală ca şi motiv de nelegalitate a Ordinului de imputaţie, însă nu acelaşi lucru l-a făcut la momentul în care s-a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a instituţiei publice care administrează taxele, impozitele şi celelalte venituri ale bugetului de stat (A.N.A.F.).
Recurentul subliniază faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de fond conţine, cu preponderenţă, istoricul litigiului penal, în partea finală a considerentelor instanţa de fond raportându-se în mod greşit la dispoziţiile Legii nr. 10/1972 - C. muncii, pentru a motiva anularea Ordinului de imputaţie, fără însă a analiza, sub aspect formal şi pe fond, conţinutul acestui act administrativ, pentru a-şi putea exprima convingerea cu privire la legalitatea sau nelegalitatea acestuia.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurent cu privire la nesocotirea de către instanţa de fond a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., precum şi cele referitoare la motivarea hotărârii instanţei de fond, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, invocarea faptului că se impunea introducerea în cauză a A.N.A.F., deşi aceasta nu era înfiinţată la momentul emiterii ordinului atacat, nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate, sancţiune prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că însuşi reclamantul a susţinut că Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă, fiind emitentul ordinului de imputaţie şi nu a solicitat introducerea în cauză a A.N.A.F., pentru a se pune în discuţie acest aspect de către instanţa de fond.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de Apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării actului administrativ atacat.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că reclamantul a fost condamnat definitiv la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 26, rap. la art. 36 din Legea nr. 345/2002 privind TVA, cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen., iar în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat graţiată pedeapsa aplicată; că din considerentele deciziei penale nr. 1560 din 07 mai 2008 pronunţată în Dosarul nr. 300/3/2001 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rezultă că instanţa penală a analizat toate cererile de rambursare a TVA-ului formulate de SC O.C.C. SRL, în perioada 1997-1999, în număr de 5, în sumă totală de 1.975.576.249 ROL, stabilind în mod definitiv vinovăţia reclamantului şi a celorlalţi inculpaţi menţionaţi pe ordinul de imputaţie, aceştia fiind obligaţi definitiv către A.N.A.F. - D.G.A.M.C., constituită parte civilă, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumelor stabilite prin decizia penală nr. 261/A din 27 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în ceea ce priveşte pe reclamant, în solidar cu inculpaţii C.O.V., B. şi D. la plata sumei de 596.269.307 ROL, pentru cererea de decont din 23 iulie 1998, reţinută şi în actele care au stat la baza emiterii Ordinului de imputaţie, respectiv Procesul-verbal încheiat în data de 03 august 1998 şi nota explicativă nr. 26154 din 01 noiembrie 2009.
Astfel, Înalta Curte constată că prin ordinul de imputare ce face obiectul cauzei de faţă, emis anterior sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aceleaşi fapte, alături de celelalte persoane menţionate în cuprinsul său, s-au reţinut a fi îndeplinite condiţiile răspunderii materiale a reclamantului în temeiul art. 105 alin. (2) din C. muncii.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în speţă, în condiţiile în care fapta a fost cercetată ca infracţiune, iar condamnatul a fost condamnat atât penal, cât şi civil, la repararea prejudiciului, acesta va răspunde civil, în baza sentinţei penale, potrivit dispoziţiilor sentinţei penale prin care a soluţionat latura civilă, neputând subzista atât răspunderea materială, cât şi răspunderea civilă, concomitent pentru aceleaşi fapte şi acelaşi prejudiciu.
Prin urmare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 446 C. proc. pen., în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârilor penale Capitolul III, secţiunea a VI-a C. proc. pen. care prevăd că dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 726 din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3874/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3877/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
