ICCJ. Decizia nr. 3887/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3887/2012
Dosar nr. 264/46/2012
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 108/F-CONT din 21 martie 2012 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii, invocată de Comisariatul General al Gărzii Financiare şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, formulată de A.N.A.F. şi a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul V.V., în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi Comisariatul General al Gărzii Financiare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F., reţinând că între petitele cererii se află şi anularea Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011, împrejurare în raport de care această instituţie are calitate procesuală pasivă, întrucât Preşedintele său nu a acţionat în nume propriu în emiterea Ordinului, ci ca reprezentant al autorităţii publice.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, Curtea a constatat că prezenta cerere de suspendare a fost depusă la poştă la data de 14 februarie 2012, cu o zi înainte de pronunţarea instanţei de fond în Dosarul nr. 1171/46/2011 al Curţii de Apel Piteşti, astfel încât ea apare ca fiind făcută în termenul prevăzut de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv „până la soluţionarea acţiunii în fond”.
Analizând cererea de suspendare în raport de motivele invocate, dar şi de împrejurarea că prin sentinţa nr. 63/F-CONT/15 februarie 2012 Curtea de Apel Piteşti s-a pronunţat asupra fondului acţiunii în anularea actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat în prezenta cauză, respingând acţiunea în anularea acestora, instanţa de fond a apreciat că admiterea cererii de suspendare de faţă ar avea ca efect inclusiv suspendarea efectelor acestei sentinţe, în temeiul căreia prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative atacate a fost confirmată.
Curtea a reţinut că, atâta vreme cât în cauză a avut loc o analiză aprofundată a fondului cauzei în acţiunea în anulare, pe calea unei sumare pipăiri a fondului specifică unei acţiuni în suspendare nu s-ar putea răsturna concluziile instanţei de fond, întrucât astfel s-ar ajunge ca instanţa investită cu cererea de suspendare să cenzureze concluziile instanţei de fond.
Pornind de la această premisă, Curtea a procedat la analiza motivelor invocate de reclamant, însă numai sub aspectul verificării condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, ţinând seama şi de cele statuate de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului, reţinând că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat.
Astfel, referitor la motivele invocate drept caz bine justificat ce privesc Ordinul nr. 2253/2011 al Preşedintelui A.N.A.F., Curtea a reţinut că o suspendare a efectelor acestui Ordin nici nu ar mai fi obiectiv posibilă, întrucât Ordinul şi-a produs toate efectele prin emiterea deciziilor de eliberare din funcţie.
Relativ la critica vizând nepublicarea Ordinului nr. 2253/2011 al Preşedintelui A.N.A.F., Curtea a reţinut că acest ordin nu are caracter normativ, supus procedurii de publicitate prevăzute în cazul acestora, întrucât acesta se adresează unui număr restrâns şi bine definit de subiecţi, care au luat cunoştinţă de dispoziţiile acestuia, astfel că nu poate fi primită susţinerea reclamantului vizând producerea de către acest act a unor efecte erga omnes.
Faţă de această calificare, Curtea a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cerinţa publicării fiind prevăzută de lege în raport de un act administrativ cu caracter normativ, iar nu individual.
Instanţa a mai reţinut că efectele sentinţei civile nr. 130/2008, pronunţată de Curtea de Apel Suceava şi sentinţei nr. 170/2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, invocate de reclamant în susţinerea acţiunii sale, nu se pot produce în raport cu oricare din funcţionarii publici ale căror posturi au fost reduse, pe de o parte, deoarece această suspendare a fost obţinută la solicitarea anumitor persoane, fiind dispusă până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei formulată de acel subiect de drept, iar pe de altă parte, deoarece actul administrativ în discuţie nu are caracter normativ, deci aceste sentinţe nu pot produce efecte juridice şi în privinţa reclamantului.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate în susţinerea cazului bine justificat, Curtea a constatat că ele impun o analiză a însăşi fondului cauzei, neputând face obiectul analizei instanţei pe calea unei cereri de suspendare.
Prin urmare, Curtea a reiterat faptul că aceste argumente au fost analizate pe larg de către instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei, care a reţinut că actul a cărui suspendare se cere, respectiv decizia de eliberare din funcţie nr. 1268 din 3 august 2011 şi-a produs deja efectele, reclamantul fiind eliberat deja din funcţie printr-un act a cărui legalitate a format deja obiectul unei analize de fond prin Sentinţa nr. 63/F-CONT/15 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti.
În ceea ce priveşte critica referitoare la depăşirea atribuţiilor conferite preşedintelui A.N.A.F. în materie de stabilire a structurii organizatorice a Gărzii Financiare, şi aceasta este o critică ce vizează motive de fond, iar nu de suspendare a actului.
Instanţa a apreciat că celelalte critici, referitoare la încălcarea H.G. nr. 611/2008, privind aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, criticile invocate în susţinerea cazului bine justificat cu privire la decizia de eliberare din funcţie, criticile referitoare la aplicarea art. 100 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999, critica referitoare la neacordarea preavizului de 30 de zile, ţin, de asemenea, de fondul cauzei şi sunt, în egală măsură, nefondate.
În ceea ce priveşte producerea unei pagube iminente, Curtea a reţinut că această condiţie nu este întrunită în cauză, dat fiind că actul a format deja obiectul cenzurii într-un prim grad de jurisdicţie, prezumţia sa de legalitate fiind întărită, iar, pe de altă parte, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile în calea de atac reclamantul poate fi reintegrat, cu acordarea tuturor drepturilor salariale restante.
Pentru aceste motive, considerând că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, Curtea a respins cererea de suspendare ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 307 pct. 5 C. proc. civ., susţine recurentul că prin hotărârea pronunţată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, arată recurentul că au fost încălcate prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, privind dreptul la un „tribunal imparţial", judecătorul pornind în soluţionarea acţiunii practic de la o prejudecată în raport cu recurentul şi cu prezenta cauză, precum şi faptul că judecătorul a respins acţiunea preluând aproape integral motivarea dintr-o altă hotărâre, a unui alt judecător, pronunţată într-o altă cauză, care avusese ca obiect anularea actelor administrative în discuţie un asemenea litigiu, judecător care la rându-i copiase o altă hotărâre pronunţată de un al treilea magistrat, ignorând total faptul că în acţiunea formulată de recurent erau cel puţin parţial alte capete de cerere, erau invocate multe alte motive de fapt şi de drept şi era în parte şi o altă situaţie de fapt.
Recurentul susţine că judecătorul fondului a ajuns, practic copiind o altă motivare, să combată chestiuni pe care nu le-a invocat niciodată, să nu răspundă în nici un fel celor mai multe motive de fapt şi de drept invocate şi să reţină altă situaţie de fapt, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care implică admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori ea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, că instanţa a soluţionat acţiunea fără a intra efectiv în verificarea condiţiilor cumulative prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, nemotivând hotărârea şi că nemotivarea hotărârii sau motivarea neconvingătoare echivalează cu nesoluţionarea cauzei sau altfel spus cu lipsa actului de justiţie, ducând la nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul arată, în esenţă, că în cauza de faţă au fost încălcate garanţiile imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, că instanţa avea obligaţia să verifice nemijlocit dacă în cauză sunt ori nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, iar din considerentele sentinţei rezultă că instanţa nu a verificat direct, prin prisma susţinerilor părţii, cele două condiţii.
Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. recurentul susţine că sentinţa atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi este bazată pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor din dosar.
Recurentul apreciază că instanţa a aplicat eronat legea, reţinând în motivarea hotărârii pronunţate faptul că Ordinul nu mai poate fi suspendat întrucât, pe de o parte, şi-a produs toate efectele odată cu emiterea deciziilor de eliberare din funcţie, iar pe de altă parte, acest act normativ ar avea caracter individual, deci nu este supus procedurii de publicitate prevăzute în Legea nr. 24/2000 în vederea intrării sale în vigoare.
Sub acest motiv de recurs recurentul susţine motivele de nulitate invocate în acţiunea principală, atât în privinţa ordinului, cât şi în privinţa deciziei, pentru temeiurile de drept şi de fapt arătate în ampla motivare a cererii, apreciind că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit prevederile legale aplicabile, invocate în dosar.
Astfel, recurentul susţine că sunt nelegale aprecierile instanţei de fond cu privire la aspectele invocate de acesta prin cererea de chemare în judecată, respectiv la pct. I.1 – I.4 şi II.1 – II.3.
Recurentul precizează că îşi menţine toate susţinerile din cererea principală, apreciind că acolo unde instanţa a înţeles să răspundă s-a întemeiat în parte pe situaţii de fapt greşite, care nu au corespondent în probatoriu, ori sunt total infirmate, iar textele de lege invocate au fost interpretate greşit, trunchiat şi chiar în raport de susţineri pe care reclamantul nu le-a făcut.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, pentru considerentele susţinute în cererea principală.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., apreciind că acestea sunt neîntemeiate.
Invocarea faptului că instanţa de fond a respins acţiunea preluând motivarea dintr-o altă hotărâre, fără a fi interesată să răspundă pretenţiilor concrete din această cauză, respectiv motivelor de nulitate invocate în privinţa actelor administrative în discuţie, nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate, sancţiune prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte apreciază că, faptul că opinia judecătorului fondului a coincis cu opinia unui alt judecător nu poate conduce la concluzia existenţei unei pretinse lipse de imparţialitate a judecătorului care a soluţionat prezenta speţă, respectiv la concluzia încălcării prevederilor art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. privind dreptul la un „tribunal imparţial”.
De asemenea, Înalta Curte va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond corespunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa motivând în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, fără a se putea reţine existenţa unor considerente contradictorii, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Astfel, din lecturarea considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanţa de fond a apreciat fără echivoc că ordinul a cărui suspendare se solicită şi-a produs efectele anterior judecării cererii de suspendare, aşa încât raţionamentul juridic expus pe acest aspect justifică pe deplin soluţia pronunţată.
În acest context, Înalta Curte reaminteşte că la analiza exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., se are în vedere ansamblul considerentelor care au format convingerea instanţei asupra soluţiei pronunţate şi nu în mod izolat segmente din raţionamentul care a stat la baza hotărârii recurate.
Înalta Curte, analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurent, actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi nici criticile formulate de recurent, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine următoarele:
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea nr. 554/2004, prevede în art. 14 şi 15, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
În cauza prezentă, prin Sentinţa nr. 63/F-CONT, pronunţată la data de 15 februarie 2012 în Dosarul nr. 1171/46/2011, Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea reclamantului având ca obiect anularea deciziei de eliberare din funcţie nr. 1268 din 3 august 2011 emisă de Comisariatul General al Gărzii Financiare şi a Ordinului nr. 2253/2011, emis de Preşedintele A.N.A.F., care formează obiectul prezentei cereri de suspendare.
În aceste circumstanţe, soluţia adoptată de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare creează, cel puţin cu caracter provizoriu, premisa legalităţii actelor a căror suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumţia de legalitate ataşată actelor administrative, până la soluţionarea recursului, astfel că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
În ceea ce priveşte producerea unei pagube iminente, în mod corect a reţinut instanţa de fond că această condiţie nu este întrunită în cauză, dat fiind că actul a format deja obiectul cenzurii într-un prim grad de jurisdicţie, prezumţia sa de legalitate fiind întărită, şi că, pe de altă parte, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile în calea de atac reclamantul poate fi reintegrat, cu acordarea tuturor drepturilor salariale restante.
Constatând că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, instanţa de fond a respins în mod corect cererea de suspendare ca nefondată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de V.V. împotriva sentinţei nr. 108/F-CONT din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3877/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3888/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
