ICCJ. Decizia nr. 3891/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3891/2012

Dosar nr. 773/2/2011

Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanta R.P. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei să emită, într-un termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, a unei decizii de acordare a titlului de despăgubire cuprinzând măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie ce nu mai poate fi restituit în natură şi care face obiectul Deciziei nr. 9645 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, decizie ce a stat la baza constituirii dosarului de despăgubire înregistrat la A.N.R.P. sub nr. 44266/CC din 2008.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5708 din 7 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta R.P., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Deciziei nr. 9645 din 27 februarie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia nr. 9645 din 27 februarie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, a fost respinsă solicitarea reclamantei de restituire în natură a imobilului teren, situat în Bucureşti, sector 3, fiind propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, că dosarul aferent dispoziţiei amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale la data de 13 aprilie 2009, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar pârâta a constatat legalitatea Dispoziţiei nr. 9645 din 27 februarie 2008 şi a dispus transmiterea dosarului la evaluator, rezultând din dosarul de despăgubire că la 29 septembrie 2011 a fost depus raportul de evaluare întocmit de SC R.S. SRL.

Curtea a constatat că unicul act necesar finalizării procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este decizia reprezentând titlul de despăgubiri, nemaiexistând la momentul pronunţării hotărârii niciun impediment de ordin legal pentru emiterea acestei decizii.

S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că procedura de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor nu este finalizată nici după aproximativ 10 ani, şi chiar dacă durata foarte mare a procedurii nu este imputabilă în totalitate autorităţii pârâte în prezenta cauză, o atare împrejurare, coroborată cu faptul că operaţiunile necesare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire au fost înfăptuite, justifică pe deplin admiterea acţiunii reclamantei, în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că în speţă au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei.

Arată recurenta că în cauza supusă judecăţii etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 9645/2008 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 44266/CC, fiind analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat; că dosarul a fost transmis la evaluare şi a fost întocmit raportul de evaluare, care a fost comunicat atât reclamantei, cât şi instituţiei pârâte; că reclamanta R.P., prin S.A.A., a contestat raportul de evaluare prin Adresa nr. 56579/RG din 04 octombrie 2011, astfel că raportul de evaluare contestat urma a fi introdus în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Apreciază recurenta că instanţa de judecată a obligat-o, în mod netemeinic, direct la emiterea deciziei, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, neţinând cont de etapele procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale, şi anume, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziţiei emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Mai arată recurenta că astfel s-ar ajunge în situaţia acceptată ca subscrisa Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, deşi executarea obligaţiei nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci de evaluatori.

Recurenta subliniază că trebuie avut în vedere şi faptul că între data efectuării evaluării şi data emiterii deciziei de către Comisia Centrală există o perioadă în care raportul de evaluare se comunică persoanelor îndreptăţite, acestea din urmă pot formula obiecţiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să răspundă şi să comunice acest răspuns atât persoanelor îndreptăţite, cât şi Comisiei Centrale, cu menţiunea că obligaţia de a comunica raportul de evaluare, precum şi răspunsul la eventuale obiecţiuni, revin evaluatorului desemnat şi nu Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi faptul că trebuie inclus şi intervalul de timp ce cuprinde activitatea de redactare, avizare, semnarea deciziei, fiind binecunoscut că Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îşi desfăşoară activitatea cu personal redus, neputându-se suplimenta activitatea acestuia, având în vedere legislaţia actuală de restructurare a administraţiei publice.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.

După cum se constată din înscrisurile existente la dosar, în favoarea intimatei-reclamante a fost emisă Dispoziţia nr. 9645/2008 de către Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.

Dosarul de despăgubire a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 44266/CC/2008 la Secretariatul Comisiei.

Admiţând acţiunea formulată de intimata-reclamantă, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că pentru aprecierea termenului rezonabil de soluţionare a cererii reclamantei este necesară raportarea la întreaga procedură administrativă, că, sub acest aspect, reclamanta a notificat Primăria Municipiului Bucureşti la data de 13 noiembrie 2001, astfel că procedura de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor nu a fost finalizată nici după aproximativ 10 ani, precum şi faptul că, deşi durata foarte mare a procedurii nu este imputabilă în totalitate autorităţii pârâte în prezenta cauză, o atare împrejurare, coroborată cu faptul că operaţiunile necesare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire au fost înfăptuite, justifică pe deplin admiterea acţiunii reclamantei, în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.

Astfel, Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:

- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”,

- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”

- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (22): „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”

- alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”

- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”

În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.

În cauză, este necontestat că reclamanta a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că prin Dispoziţia nr. 9645 din 27 februarie 2008, Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamantei, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat sub nr. 44266/CC/2008.

În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură şi evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire.

Admiţând acţiunea formulată de intimata-reclamantă împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de fond a apreciat că cererea acesteia nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, având în vedere că procedura de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor nu este finalizată nici după aproximativ 10 ani, astfel că se justifică pe deplin admiterea acţiunii reclamantei, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.

Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005, precum nici în Decizia nr. 2.815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.

Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.

În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.

Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1.095/2005 şi Decizia nr. 2.815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că durata foarte mare a procedurii nu este imputabilă în totalitate autorităţii pârâte în prezenta cauză şi că o atare împrejurare, coroborată cu faptul că operaţiunile necesare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire au fost înfăptuite, justifică pe deplin admiterea acţiunii reclamantei, în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei.

De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative şi cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimata-reclamantă, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimata-reclamantă, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante.

Cum dosarul reclamantei a fost înregistrat la Comisie sub nr. 44266/CC, se reţine că nesoluţionarea acestuia într-un termen de aproximativ 5 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamantei şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţie ce îi incumbă autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.

Ţinând seama de faptul că intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 5708 din 7 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3891/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs