ICCJ. Decizia nr. 3986/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3986/2012
Dosar nr. 1901/57/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC C.F.Î. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, să se dispună anularea Deciziei nr. 231 din 21 decembrie 2010, Raportul de inspecţie fiscală nr. 11096 din 9 iulie 2010, Decizia de impunere nr. 760 din 9 iulie 2010, Dispoziţia de măsuri nr. 230 din 9 iulie 2010 acte emise de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că în determinarea obligaţiilor fiscale suplimentare privind impozitul pe profit în sumă de 1709.984 RON (debit principal+majorări), inspecţia fiscală nu a avut în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi a raporturilor juridice relevante pentru impunere, cerinţă impusă de dispoziţiile art. 105 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Detaliind, în esenţă, reclamanta a susţinut că:
- pentru anul 2006
1. organele de inspecţie fiscală nu acordă drept de deducere pentru achiziţiile efectuate în baza facturii BVXEM nr. 3313897 din 27 octombrie 2006, în sumă de 9.600 RON;
2. organele fiscale nu acordă drept de deducere pentru suma de 4.192 RON, înregistrată în rulajul debitor al contului 6588, reprezentând creanţa facturată în anul 2003 de către partenerul V. KA A SA Slovacia şi neîncasată, cu toate că aceasta se încadrează în prevederile art. 138 alin. B din Codul fiscal, fiind deductibilă la calculul impozitului pe profit, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.
3. organele fiscale nu acordă drept de deducere pentru suma de 13.990 RON, facturată cu factura nr. 175210 din 16 noiembrie 2006 emisă de către RTS R.T.S. GMBV Austria, factură acceptată de către reclamantă şi care reprezintă cheltuiala deductibilă la calculul impozitului pe profit la 31 decembrie 2006,
Prin urmare, la 31 decembrie 2006 reclamanta a achitat în plus un impozit pe profit de 13.857 RON;
- pentru anul 2007
1. organele fiscale nu acordă drept de deducere pentru suma de 49.988 RON, reprezentând pierderi din creanţe şi diverşi debitori, sumă care nu are încă corespondent în realitatea fiscală, contabilă şi comercială a reclamantei. Potrivit art. 138 alin. (1) lit. b) din C. fisc., baza de impozitare se reduce în cazul refuzurilor parţiale privind cantitatea şi calitatea, astfel că suma de 49.988 RON este deductibilă la calculul impozitului pe profit aferent anului 2007.
Prin urmare, la data de 31 decembrie 2007 reclamanta înregistrează creanţe neîncasate a clienţilor ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 22 lit. c) din Legea nr. 571/2003 pentru exercitarea dreptului de deducere din calculul profitului impozitului a unor provizioane în sumă de 41.939 RON. În aceste condiţii, societatea a achitat un impozit pe profit în plus la 31 decembrie 2007 în valoare de 6.710 RON, respectiv mai mult cu 1.367 RON decât obligaţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală.
- pentru anul 2008
Există o lipsă de fundamentare în majorarea profitului impozabil aferent anului 2008 cu suma de 348,258 RON şi a obligaţiei suplimentare privind impozitul pe profit de 55.721 RON, având în vedere art. 11 - Dobânzi din Convenţia privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor şi averii încheiată cu Austria şi ratificată prin Decretul nr. 254/1978, termenul de dobândă folosit în acest articol indică veniturile din creanţe de orice natură.
- pentru anul 2009
La data de 31 decembrie 2009 reclamanta a înregistrat creanţe neîncasate asupra clienţilor ce îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 12 lit. c) din C. fisc. pentru exercitarea dreptului de deducere şi cheltuielile cu provizioane în sumă de 483.290 RON, provizioanele la care avea dreptul fiind în sumă de 144.987 RON, astfel că s-a achitat un impozit pe profit în plus la 31 decembrie 2009 în sumă de 23.197 RON.
Referitor la impozitul pe dividende, stabilit ca obligaţie suplimentară în sumă de 839.723 RON şi majorări de întârziere în sumă de 218.445 RON, reclamanta a susţinut susţine următoarele:
Prin hotărârile asociatului unic pentru modificarea situaţiilor financiare aferente anilor 2007 şi 2008, pentru anul 2007 din suma de 1.642.986 RON, distribuită iniţial ca dividend, suma de 1.142.410 RON s-a stabilit a fi utilizată ca sursă de finanţare pentru achiziţii de imobilizări corporale necesare dezvoltării societăţii, iar pentru anul 2008 din suma de 4.131.454 RON, distribuită iniţial ca dividend, s-a decis a fi utilizată pentru compensarea pierderii unor contracte în valoare de 6.000.000 euro, pierdere determinată de comportamentul abuziv al instituţiilor statului prin indisponibilizarea a 20 de bucăţi locomotive.
Aceste modificări au fost făcute în cadrul termenului prevăzut de Legea nr. 571/2003, fapt ce înlătură consecinţele de natură fiscală calculate de organele fiscale, iar neluarea în considerare a acestor argumente pentru faptul că nu s-a stornat din evidenţa fiscală repartiţiile iniţiale nu au acoperire în legislaţia fiscală pentru că dispoziţiile invocate de către organele fiscale sunt subsecvente dispoziţiilor art. 7 C. proc. fisc., care obligă organele fiscale să constate situaţia reală a persoanei controlate şi să aplice regimul fiscal corespunzător.
Mai mult, precizează în final reclamanta, atât pentru dividendele aferente anului 2007 şi achitate în 2008, cât şi pentru cele aferente anului 2008 şi achitate în 2008, în sumă totală de 1.167.982 RON, s-a aplicat o cotă de impozitare de 16% şi nu de 10%, cât prevede art. 116 - 118 din C. fisc. şi Convenţia pentru evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria, situaţie în care rezultă că s-a achitat în plus un impozit pe dividende în sumă de 59.011 RON.
2. Apărarea pârâtei.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Totodată, prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei formulată de către reclamantă împotriva Dispoziţiei nr. 230 din 9 iulie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, întrucât organul care a emis dispoziţia nu s-a pronunţat cu privire la contestaţia formulată împotriva acesteia. Dispoziţia contestată nu se referă la stabilirea de impozite, taxe, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora, ci la măsuri stabilite în sarcina contribuabilului, neavând caracterul unui titlu de creanţă.
3. Hotărârea Curţii de apel
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Sentinţa nr. 203/2011 din 22 iunie 2011, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC C.F.Î. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi în consecinţă, a anulat Decizia nr. 231 din 21 decembrie 2010 emisă de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, a anulat, în parte, Raportul de inspecţie fiscală nr. 11096 din 9 iulie 2010, Decizia de impunere nr. 760 din 9 iulie 2010 şi Dispoziţia de măsuri nr. 230 din 9 iulie 2010, numai în ceea ce priveşte suma stabilită suplimentar cu titlul de impozit pe profit şi accesoriile aferente acesteia, ca urmare a:
- neacordării dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 9.600 RON reprezentând contravaloarea aparat de spălat cu jet, achiziţionat cu factura fiscală seria BVXEM nr. 3313897 din 27 octombrie 2006 emisă de SC R.C. SRL;
- neacordării dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 15.200 RON reprezentând contravaloare matriţa placă uzură grapodină, achiziţionată cu factura fiscală seria nr. 70007 din 31 ianuarie 2008 emisă de SC P. SRL Bucureşti;
- neacordării dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 20.543 RON reprezentând contravaloare sistem de televiziune cu circuit închis, achiziţionat cu factura nr. 104 din 6 august 2008 emisă de SC C.H. SRL Deva.
- suma stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor fizice şi accesoriile aferente acesteia, ca urmare a:
- aplicării cotei de impunere de 16% în loc de cota de impunere de 15%.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.539,3 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă de 9.600 RON, reprezentând contravaloare aparat de spălat cu jet, achiziţionat cu factura seria BUXER nr. 331389 din 27 octombrie 2007, instanţa a constatat că fiind vorba de achiziţionarea unui subansamblu al unui mijloc fix, în mod greşit organele fiscale nu au avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 15/1999 şi au considerat necesară recuperarea acestei cheltuieli prin amortizare, neacordând drept de deducere pentru această sumă.
Referitor la neacordarea dreptului de deducere pentru suma de 4.192 RON, înregistrată în contul 6588 - alte cheltuieli de exploatare, dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. o) instituie o excepţie de la regula deductibilităţii cheltuielilor făcute în scopul obţinerii de venituri, regulă consacrată la art. 19 şi 21 din C. fisc.
Reclamanta nu a susţinut şi demonstrat că s-ar afla în vreuna din situaţiile menţionate expres de aceste dispoziţii legale, în mod corect organele fiscale nu au acordat drept de deducere pentru cheltuielile în sumă de 4.192 RON reprezentând contravaloarea creanţei înscrisă în factura fiscală nr. 21779908 din 18 septembrie 2003, neîncasată de reclamantă de la partenerul extern V. KA A SA Slovacia.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 471/2003, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.
Prin factura fiscală nr. 175210 din 16 noiembrie 2006 emisă de către RTS GMBH Austria, reclamantei i s-a facturat contravaloarea transportului bunurilor pe care aceasta le-a vândut, în temeiul Contractului nr. 349 din 2 mai 2006, către beneficiarul H.M.E.A.
Chiar dacă reclamanta a contractat serviciile de transport a bunurilor vândute şi a acceptat la plată contravaloarea acestor servicii, în condiţiile în care prin art. 11 din Contractul nr. 349 din 22 mai 2006 s-a stipulat obligaţia suportării de beneficiar a cheltuielilor privind transportul bunurilor vândute, nu se poate considera că aceste cheltuieli au fost efectuate în scopul realizării profitului impozabil, câtă vreme reclamanta nu refacturat contravaloarea cheltuielilor de transport persoanei în folosul căreia aceste cheltuieli au fost făcute.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de deducere a provizioanelor asupra creanţelor neîncasate la data de 31 decembrie 2006, instanţa a constatat că în condiţiile în care reclamanta nu a constituit prin înregistrări în evidenţa contabilă proprie provizioane pentru creanţele neîncasate la data de 31 octombrie 2006, este evident că nu există drept de ducere pentru suma de 66.273 RON.
pentru anul 2007, instanţa a constatat:
Referitor la neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 49.988 RON, reprezentând pierderi din creanţe şi debitori diverşi.
Dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. o) instituie o excepţie de la regula deductibilităţii cheltuielilor făcute în scopul obţinerii de venituri, regulă consacrată la art. 19 şi 21 din C. fisc., astfel că nu reprezintă cheltuieli făcute în interesul societăţii creanţele neîncasate.
Întrucât reclamanta nu a susţinut şi demonstrat că s-ar afla în vreuna din situaţiile menţionate expres de aceste dispoziţii legale, în mod corect organele fiscale nu au acordat drept de deducere pentru cheltuielile în sumă de 4.192 RON reprezentând contravaloarea creanţei înscrisă în factura fiscală nr. 21779908 din 18 septembrie 2003, neîncasată de reclamantă de la partenerul extern V. KA A SA Slovacia.
Referitor la îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de deducere a provizioanelor asupra creanţelor neîncasate la data de 31 decembrie 2007,instanţa a reţinut că pentru a fi considerate deductibile în limitele stabilite de lege, în primul rând, este necesar ca aceste provizioane să fi fost constituite de către contribuabil prin debitarea unui cont de cheltuieli concomitent cu creditarea unui cont de pasiv de provizioane.
pentru anul 2008, instanţa a reţinut:
În ceea ce priveşte neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 15.200 RON reprezentând contravaloarea „matriţelor placă uzură grapodină”, achiziţionată cu factura fiscală nr. 7007 din 31 martie 2008 emisă de SC P. SRL Bucureşti.
Nu sunt considerate mijloace fixe, potrivit art. 6 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 15/1994, prototipurile,atâta timp cât servesc ca model la executarea producţiei de serie, inclusiv seria zero, sau sunt supuse încercărilor în vederea omologării la producător.
Reclamanta susţine că matriţa achiziţionată cu factura fiscală nr. 70007 din 31 ianuarie 2008 de la SC P. SRL Bucureşti, constituie un prototip care serveşte ca model la executarea producţiei de serie, susţinere care nu a fost combătută de către pârâtă nici prin decizia de soluţionare a contestaţiei depuse de reclamant şi nici prin întâmpinare.
În consecinţă, reţinând că bunul achiziţionat se încadrează în dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 15/1994, instanţa constată că în mod greşit organele fiscale au considerat necesar a se recupera această cheltuială prin amortizare, neacordând drept de deducere pentru suma de 15.200 RON.
Referitor la neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuielile în sumă totală de 316.506 RON, reprezentând 181.070 RON penalităţi facturate de T.Z. AG Austria şi 135.436 RON penalităţi facturate de H.M.E. Austria, înregistrate în luna martie 2008 în contul - Despăgubiri, amenzi, penalităţi.
Potrivit art. 21 alin. (4) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 571/2003, amenzile, dobânzile, penalităţile sau majorările datorate către autorităţi străine ori în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente şi/sau autorităţi străine sunt cheltuielile nedeductibile, cu excepţia majorărilor al căror regim este reglementat prin convenţii de evitare a dublei impuneri.
Rezultă aşadar, că nu există drept de deducere pentru cheltuielile ce constau în sume plătite cu titlu de sancţiune, aşa cum sunt penalităţile facturate reclamantei de către partenerii intracomunitari T.Z. AG Austria şi H.M.E. Austria, legiuitorul considerând că acestea nu sunt efectuate în scopul realizării venitului.
Or, este evident, susţine instanţa că penalităţile facturate reclamantei prin facturile fiscale emise de către partenerii amintiţi anterior nu se încadrează în nici unul din cazurile enumerate, astfel că pentru acestea reclamanta nu are drept de deducere, cum în mod corect s-a reţinut de către organele fiscale.
Referitor la neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 20.543 RON, reprezentând contravaloarea unor elemente aferente sistemului de televiziune cu circuit închis, achiziţionate pe baza facturii fiscale nr. 104 din 6 august 2008 emisă de SC C.H. SRL Deva, reclamanta a susţinut că bunurile achiziţionate cu factura fiscală nr. 104 din 6 august 2008 emisă de SC C.H. SRL Deva constituie subansambluri (lămpi) destinate înlocuirii unor elemente uzate ale sistemului de televiziune cu circuit închis, susţinere care nu a fost combătută de către pârâtă nici prin decizia de soluţionare a contestaţiei şi nici prin întâmpinare, astfel încât instanţa a constatat că, fiind vorba de achiziţionarea unor elemente ale unui subansamblu destinate a înlocui elementele uzate, în mod greşit organele fiscale nu au avut în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 15/1999 şi au considerat necesară recuperarea acestei cheltuieli prin amortizare, neacordând drept de deducere pentru această sumă.
pentru anul 2009, instanţa a reţinut:
Referitor la neacordarea dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 47200 RON, înregistrată în contul 628 - Alte cheltuieli efectuate de terţi, reprezentând contravaloarea unor lucrări efectuate pentru restabilirea căii ferate înguste din localitatea Moldoviţa, judeţul Suceava, şi facturată de SC L.B. SRL.
Cu referire la aceste susţineri, instanţa a constatat reclamanta nu este proprietarul mijlocului fix asupra căruia s-au efectuat investiţiile, în mod corect nu s-a acordat de către organele fiscale drept de deducere pentru suma de 47.200 RON.
Referitor la neîndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de deducere a provizioanelor asupra creanţelor neîncasate la data de 31 decembrie 2009, este necesar ca aceste provizioane pentru a fi considerate deductibile în limitele stabilite de lege, în primul rând, să fi fost constituite de către contribuabil prin debitarea unui cont de cheltuieli concomitent cu creditarea unui cont de pasiv de provizioane.
Reclamanta nu a constituit prin înregistrări în evidenţa contabilă proprie provizioane pentru creanţele neîncasate la data de 31 octombrie 2009, este evident că nu există drept de ducere pentru suma de 144.987 RON, chiar dacă ar fi îndeplinite toate celelalte condiţii stabilite în mod cumulativ prin texte de lege amintite mai sus.
În ceea ce priveşte impozitul pe dividende
Reclamanta a susţinut că pentru dividende repartizate şi neridicate până la data de 31 decembrie 2008 în sumă 1.142.410 RON din profitul anului 2007, cât şi pentru cele repartizate şi neridicate până la data de 31 decembrie 2009 în sumă de 4.131.454 RON din profitul anului 2008, nu avea obligaţia de a constitui şi declara impozit pe veniturile nerezidenţilor, întrucât, în cadrul atribuţiilor exclusive conferite de dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 231/1900 republicată, asociatul unic, prin hotărâre, a decis modificarea situaţiilor financiare aferente anului 2007 şi, respectiv, anului 2008, în sensul că, pentru anul 2007, din suma distribuită iniţial ca dividende, de 1.643.986lei, suma de 1.142.410 RON să fie utilizată ca sumă de finanţare pentru achiziţii de imobilizări corporale necesare dezvoltării societăţii, iar, pentru anul 2008, suma de 4.131.454 RON, distribuită iniţial ca dividende, să fie utilizată pentru compensarea pierderii unor contracte în valoare de 6.000.000 euro.
Susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate, întrucât prin adoptarea celor două hotărâri de către asociatul unic nu se poate considera că s-a realizat o modificare a situaţiilor financiare pe anii 2008 şi 2009, în sensul prevăzut de art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990 republicată. Acesta deoarece prevederile legale invocate au în vedere ipoteza în care situaţiile financiare propuse pentru a fi discutate şi aprobate în adunarea generală, în speţă, de către asociatul unic, nu sunt însuşite de către adunarea generală şi, prin urmare, acestea sunt modificate.
Or, în speţă, se constată că nu este vorba despre o modificare a situaţiilor financiare de către adunarea generală în ipoteza prevăzută de art. 111 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990 republicată, ci de o revenire asupra unor hotărâri prin care situaţiile financiare au fost aprobate de către adunarea generală şi care au făcut obiectul înregistrării în contabilitate.
Potrivit art. 67 alin. (1) teza finală din Legea nr. 571/2003, reclamanta avea obligaţia calculării şi reţinerii acestui impozit asupra sumei de 1.42.410 RON, reprezentând dividende repartizate şi neridicate la data de 31 decembrie 2008, precum şi asupra sumei de 4.131.454 RON, reprezentând dividende repartizate şi neridicate la data de 31 decembrie 2009.
În ceea ce priveşte cota de impunere a acestor venituri, instanţa a reţinut că reclamanta a prezentat instanţei Certificatul de rezidenţă fiscală nr. 106/0463, astfel că, în conformitate cu prevederile art. 118 din Legea nr. 571/2003 coroborat cu art. 10 pct. 2 din Convenţia privind evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria, ratificată prin Decretul nr. 254/1978, cota de impozitare aplicabile acestor venituri este de 15% şi nu de 16%, cât s-a reţinut de către organele fiscale.
Pentru veniturile din dividende, cota de impunere este reglementată de art. 10 pct. 2 şi ea nu poate depăşi procentul de 15%.
Cât priveşte faptul că dispoziţiile art. 11 pct. 1 din Convenţia privind evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria se referă la dividendele plătite şi nu dividendele neplătite, instanţa a constatat lipsa de relevanţă a susţinerilor reclamantei, în condiţiile în care dispoziţiile pct. 222 alin. (4) din OMFP nr. 1.752/2005 modificat prin pct. 17 din OMFP nr. 2.374/2007, stabilesc fără echivoc că reclamanta nu mai are posibilitatea de a reveni asupra înregistrărilor în contabilitate cu privire la repartizarea profitului.
3. Recursurile declarate în cauză
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC C.F.Î. SRL şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara prin invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă SC „C.F.Î.” SRL solicită în principal casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii în întregime a acţiunii.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă critică hotărârea pentru încălcarea dreptului la apărare, în primul rând ca urmare a respingerii cererii de efectuare a unui raport de expertiză financiar contabilă cu obiectivele formulate în scris, probă absolut necesară în cauză, precum şi prin luarea cauzei în pronunţare în lipsa apărătorului său care avea depusă la dosar o cerere de amânare justificată.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă expune situaţia de fapt şi prevederile normative incidente în speţă apreciind că soluţia instanţei de fond cu privire la impozitul pe dividende stabilit suplimentar în sumă de 839.793 RON şi a majorărilor de întârziere aferente în sumă de 128.445 RON, pentru care aceasta a modificat doar cota de impunere de la 16% la 15%, contravine Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri încheiată între România şi Austria, ratificată prin Decretul nr. 254/1978.
Sub acest aspect arată că instanţa de fond a luat însă act de existenţa certificatului de rezidenţă fiscală, constatând incidenţa în speţă a Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria, dar, în mod cu totul greşit, o aplică doar parţial, respectiv numai în ceea ce priveşte cota de impozit, pe care o reduce de la 16% cât a fost stabilită de organele fiscale, la 15%, cât este prevăzută în Convenţia ratificată prin Decretul nr. 254/1978.
Referitor la impozitul pe profit stabilit suplimentar, cu majorările aferente, sentinţa instanţei de fond este greşită cu privire la nereţinerea dreptului de deducere pentru cheltuielile menţionate aferente anilor 2006, 2007, 2009.
Recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, în motivarea recursului a arătat în esenţă că instanţa de fond, a admis, în parte acţiunea şi a anulat actele administrative atacate în ceea ce priveşte sumele stabilite cu titlu de impozit suplimentar, cu titlu de impozit pe profit ca urmare a neacordării dreptului de deducere pentru cheltuiala în sumă de 9.600 RON reprezentând contravaloarea aparat de spălat cu jet, achiziţionat cu factură fiscală din 27 octombrie 2006 emisă de SC ”R.C.” SRL, respectiv în sumă de 15.200 RON reprezentând contravaloarea matriţă placă uzură grapodină, achiziţionată cu factură fiscală din 31 ianuarie 2008 emisă de SC ”P.” SRL Bucureşti, şi în sumă de 20.543 RON reprezentând contravaloarea sistem de televiziune cu curent închis, achiziţionat cu factura din 6 august 2008 emisă de SC ”C.H." SRL Deva, reiterând motivele care au stat la baza neacordării dreptului de deducere.
Astfel, în privinţa aparatului de spălat cu jet, se arată că în mod eronat a fost încadrat în categoria subansamblelor destinate înlocuirii componentelor uzate aşa cum se prevede la art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului impozabil în active corporale şi necorporale.
Matriţa achiziţionată de la SC ”P.” SRL nu se încadrează în prevederile art. 6 lit. g) din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale care au fost invocate în sentinţă.
Cu privire la bunurile achiziţionate cu factura fiscală din 6 august 2008 emisă de SC ”C.H." SRL Deva, organul de inspecţie fiscală în mod corect a încadrat sistemul de televiziune cu circuit închis în categoria mijloacelor fixe, la codul de clasificare 3.3.5. (conform catalogului privind clasificarea şi duratele normale a mijloacelor fixe aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004) fiind stabilită o durată normală de funcţionare de 8 ani, amortizarea lunară fiind în sumă de 166 RON.
Referitor la suma stabilită suplimentar cu titlu de impozit pe veniturile din dividende distribuite persoanelor fizice şi accesoriile aferente acesteia ca urmare a aplicării cotei de impunere de 16% în loc de cota de impunere de 15%, instanţa de fond a avut în vedere Certificatul de rezidenţă fiscală nr. 106/0463 prezentat de reclamanta-intimată fără să observe că acest act este eliberat pentru persoana juridică H.G. iar nu pentru persoana fizică H.G. şi nu se încadrează în prevederile art. 10 alin. (2) din Convenţia privind evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria, ratificată prin Decretul nr. 254/1978, motiv pentru care imputarea dividendelor repartizate de SC „C.F.Î.” SRL Criscior se impun cu cota de 16%.
Un alt motiv de nelegalitate vizează soluţia instanţei cu privire la dispoziţia de măsuri atacată, în raport de care prin apărările formulate a solicitat respingerea capătului de cerere privind anularea Dispoziţiei de măsuri nr. 230 din 9 iulie 2010 ca fiind inadmisibil deoarece organul care a emis dispoziţia nu s-a pronunţat cu privire la contestaţia formulată de reclamantă împotriva acesteia.
4. Apărările părţilor.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara a depus conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. la data de 25 mai 2012, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă şi menţinerea hotărârii recurate în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor SC „C.F.Î.” SRL insistând asupra temeiniciei actelor administrativ fiscale contestate iar cu privire la susţinerea din recurs privind încălcarea dreptului la apărare, arată că amânarea pronunţării a fost dispusă de instanţa de fond tocmai pentru a da posibilitatea părţilor de a formula concluzii scrise, conform cererii reprezentantei reclamantei, care a solicitat în subsidiar luarea cauzei în lipsa sa, avându-se în vedere actele de la dosar, cu amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise.
SC „C.F.Î.” SRL prin întâmpinarea depusă la 28 mai 2012 a solicitat respingerea recursului formulat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara şi menţinerea soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea acţiunii pentru cheltuielile cu bunurile achiziţionate de societate, precum şi în privinţa sumei de 20.543 RON care reprezintă contravaloarea unor elemente aferente sistemului de televiziune cu circuit închis, destinate înlocuirii elementelor existente uzate, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 15/1994, potrivit cărora ele nu pot fi considerate ca fiind mijloace fixe.
Referitor la impozitul pe dividende care face şi obiectul recursului reclamantei sunt menţinute argumentele din cuprinsul memoriului de recurs.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.
Analizând cele două recursuri, formulate de reclamantă şi pârâtă, în raport de actele şi lucrările dosarului precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte le va admite potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Etapele procedurii administrative fiscale derulate în cauză.
SC „C.F.Î.” SRL a făcut obiectul unei inspecţii fiscale ale cărei constatări au fost consemnate în Raportul de inspecţie fiscală nr. 11096 din 9 iulie 2010 în baza căruia DGFP Hunedoara - Activitatea de Inspecţie Fiscală a emis Decizia de impunere nr. 766 din 9 iulie 2010 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare constând în impozit pe profit în sumă de 67.977 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 103.007 RON, precum şi impozit pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor fizice în sumă de 839.793 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 218.445 RON.
De asemenea, DGFP Hunedoara - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice a emis Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 230 din 9 iulie 2010 prin care s-a dispus corectarea şi depunerea la organul local teritorial a Declaraţiilor informative privind livrările/prestările şi achiziţiile efectuate pe teritoriul naţional (cod 394) pentru semestrul I 2007, semestrul II 2007, semestrul I 2008, semestrul II 2008 şi semestrul I 2009 şi semestrul II 2009, până la data de 5 august 2010.
Contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 760 din 9 iulie 2010, emisă de Activitatea de Inspecţie fiscală în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 11096 din 9 iulie 2010, a fost respinsă de către pârâtă DGFP Hunedoara prin Decizia nr. 231 din 21 decembrie 2010.
Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate actele emise de pârâta sub aspectul obligaţiilor fiscale suplimentare şi a solicitat ca pe baza documentelor justificative ale societăţii să se determine obligaţiile privind impozitul pe dividende, impozitul pe profit stabilit suplimentar, cu majorările aferente, printr-un raport de expertiză financiar contabilă, sens în care a formulat în scris şi obiective asupra cărora să se pronunţe în condiţiile art. 201 C. proc. civ., un specialist în materie.
Totodată, reclamanta a depus la dosar o expertiză extrajudiciară ale cărei concluzii, susţine societatea - contrazic total apărările pârâtei, infirmând în întregime constatările acesteia cu privire la existenţa obligaţiilor suplimentare de plată pe care le-a stabilit în sarcina sa.
Prima instanţă a respins proba solicitată în condiţii procedurale, cu motivarea că prin obiectivele propuse se tinde la clarificarea unor aspecte de drept şi nu de fapt aşa cum prevăd dispoziţiile art. 201 C. proc. civ.
În raport de susţinerile reclamantei, apărările pârâtei cuprinse în întâmpinare şi reluate în parte ca motive de recurs şi părerea unui expert contabil autorizat chiar şi în condiţiile cu care este exprimată într-o procedură extrajudiciară, existând divergenţe de opinie, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt reţinute de organul fiscal, Înalta Curte apreciază că în cauză se impunea efectuarea unei expertize contabile fiscale judiciare care să clarifice toate aspectele supuse judecăţii, ce vizează impozitul pe dividende stabilite suplimentar cât şi impozitul pe profit suplimentar cu calculele aferente.
Hotărârea primei instanţe în privinţa solicitării şi discutării probei cu expertiză, precum şi a probatoriului administrat în cauză nu este consemnată în considerentele sentinţei atacate.
Este real că odată cu propunerea probei, partea trebuie să arate şi împrejurările de fapt ce vor forma obiectul expertizei, pentru ca instanţa să aprecieze dacă expertiza este pertinentă şi concludentă.
Textul art. 201 alin. (1) teza I C. proc. civ., prevede că instanţa stabileşte prin încheiere şi punctele asupra cărora experţii urmează să se pronunţe, respectiv obiectivele expertizei.
Astfel, instanţa de judecată poate să cenzureze şi să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de fapt asupra cărora expertului i se cere să-şi exprime părerea sau să le constate.
Or, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.
Pentru a se preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză în baza stabilirii faptelor şi aplicarea corectă a legii, era necesară în cauză, aşa cum de altfel s-a şi solicitat de reclamantă, în dovedirea acţiunii, să se cunoască părerea unor specialişti în domeniu, pentru lămurirea acestor împrejurări de fapt în condiţiile art. 201 C. proc. civ.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu incomplet respectiv înscrisurile solicitate de părţi şi expertiza de specialitate fără a stabili în mod neechivoc adevărul în cauză, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, neintrând în cercetarea fondului pricinii.
Pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, instanţa de recurs nu va aprecia ea însăşi asupra tuturor obiectivelor expertizei solicitată de recurenta-reclamantă, urmând ca prima instanţă constatând că proba a fost solicitată în termenul legal şi că admiterea acesteia se impune în cauză, să stabilească clar obiectivele după ce le va pune în discuţia contradictorie a părţilor.
Pentru aceste considerente, văzând că sunt motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru completarea probatoriului administrat şi pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie, Înalta Curte nu va analiza motivele ce vizează fondul cauzei admiţând recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va proceda la administrarea probei cu expertiza contabilă fiscală de specialitate, conform art. 129, art. 169 şi art. 201 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC „C.F.Î.„ SRL Hunedoara împotriva Sentinţei civile nr. 203 din 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 3977/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3999/2012. Contencios → |
---|