ICCJ. Decizia nr. 409/2012. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 409/2012
Dosar nr.660/44/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul U.M.S. a solicitat în contradictoriu cu Oficiul Român pentru Imigrări, obligarea autorităţii pârâte de a-i acorda dreptul de şedere permanentă în România, drept care i-a fost refuzat prin comunicarea nr. 2172192/TD/S3 din 19 martie 2009.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este cetăţean turc şi se află de mai mulţi ani în România unde desfăşoară activităţi comerciale şi, deşi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, dreptul de şedere permanentă i-a fost refuzat pentru un motiv generic în sensul că din informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii rezultă că şederea reclamantului în România prezintă pericol pentru siguranţa naţională.
Prin Sentinţa nr. 137 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul U.M.S. pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România şi a obligat autoritatea pârâtă Oficiul Român pentru Imigrări să încuviinţeze cererea de şedere în România formulată de reclamant.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ.
Ambii recurenţi au susţinut necompetenţa teritorială a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în soluţionarea cauzei în primă instanţă, având în vedere că potrivit prevederilor art. 74 alin. (3) din OUG nr. 194/2002, republicată, refuzul acordării dreptului de şedere permanentă poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin Decizia nr. 5799/2009 Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi O.R.I., a casat Sentinţa nr. 137/2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal spre competentă soluţionare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia Contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 septembrie 2010.
Prin Sentinţa civilă nr. 912 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul U.M.S., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- La data de 25 septembrie 2008 reclamantul a solicitat autorităţii pârâte acordarea dreptului de şedere permanentă în România.
- Prin adresa nr. 2172192/TD/S2/D3 din data de 19 martie 2009 pârâtul a comunicat reclamantului Decizia de respingere a cererii, decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, motivată prin faptul că potrivit informaţiilor transmise de S.R.I. prin adresa nr. 081892 din 24 noiembrie 2008, precum şi a raportului întocmit de Comisia constituită la nivelul instituţiei, lucrări cu caracter „secret", s-a apreciat că reclamantul se găseşte în situaţia de a prezenta pericol la adresa siguranţei naţionale.
- Documentele cu caracter „secret" comunicate Curţii de Apel şi consultate de completul învestit cu soluţionarea cauzei, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate justifică măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
- Analizând probatoriul administrat în cauză, inclusiv documentaţia cu caracter secret depusă de autoritatea pârâtă, instanţa de fond a concluzionat în sensul că Decizia adoptată de O.R.I. şi comunicată reclamantului cu adresa nr. 2172192/TD/S2/D3 din 19 martie 2009 prin care s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă, motivat de faptul că acesta prezintă pericol pentru ordinea şi siguranţa naţională este legală şi temeinică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul U.M.S. criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Au fost invocate şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitându-se examinarea cauzei sub toate aspectele.
Recurentul susţine că este nemotivat şi totodată nefondat refuzul autorităţii pârâte de a-i acorda dreptul de şedere permanentă în România.
Arată că refuzul pârâtului trebuia prezentat pe baza unor norme clare, transparente şi echitabile, situaţie în care solicită instanţei de control judiciar să procedeze la o verificare a motivelor care au determinat respingerea cererii privind stabilirea domiciliului.
Apreciază că există o contradicţie prin faptul că străinului i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în condiţiile în care i-a fost prelungit dreptul de şedere temporară pe teritoriul României şi emis permis de şedere în acest sens.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivând în esenţă că în mod corect instanţa de fond, analizând probatoriul administrat, a constatat că Decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României este legală şi temeinică, motivată de faptul că străinul prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, soluţie ce are la bază informaţiile clasificate secret de stat, transmise de Serviciul Român de Informaţii.
Înalta Curte a respins recursul, pentru considerentele ce se va arăta în continuare.
La data de 25 septembrie 2008, cetăţeanul turc U.M.S. recurent-reclamant în cauza de faţă s-a adresat Serviciului pentru Imigrări al Judeţului Galaţi cu o cerere pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România, acesta având prelungit dreptul de şedere temporară în scopul angajării în muncă, valabil până la 11 octombrie 2009.
Pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a comunicat reclamantului Decizia de respingere a cererii măsură întemeiată pe prevederile art. 71 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România republicată, apreciindu-se astfel că reclamantul se găseşte în situaţia de a prezenta un pericol la adresa siguranţei naţionale.
Analizând documentele cu caracter „secret" comunicate Curţii de apel şi consultate cu respectarea Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, prima instanţă a reţinut că este justificată măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului şedere permanentă în România.
Astfel măsura luată de intimatul-pârât a fost menţinută de instanţa de fond, care a respins acţiunea formulată de recurentul-reclamant, reţinându-se că acesta nu întruneşte condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, motiv pentru care în mod corect se reţine în întâmpinare că străinul nu este lipsit de garanţiile împotriva arbitrariului ori, abuzurilor, câtă vreme Decizia Oficiului Român pentru Imigrări este supusă controlului instanţei de judecată, iar autoritatea a pus la dispoziţia magistratului documentele clasificate avute în vedere la respingerea cererii de şedere permanentă.
Într-adevăr, acest text de lege instituie o condiţie esenţială aceea ca solicitantul să nu prezinte pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Este adevărat că recurentului-reclamant i-a fost prelungit dreptul de şedere temporară pe teritoriul României însă „existenţa unui pericol" pentru ordinea publică şi siguranţa naţională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de şedere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de şedere temporară, în condiţiile în care între cele două instituţii există diferenţe semnificative.
Faptul că cetăţeanul străin este beneficiarul unui drept de şedere temporară este o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă.
Trebuie avută în vedere şi reglementarea în această materie a tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat privind libertatea de circulaţie şi şedere, dar nu trebuie ignorată nici legislaţia ţării care impune respectarea anumitor condiţii care trebuie îndeplinite, pentru ca un străin să i se poată acorda dreptul de şedere permanentă, condiţii pe care acesta nu le îndeplineşte, aşa încât nu se poate spune că recurentul-reclamant este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege.
Prima instanţă a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului.
Astfel, în cauză măsura a fost supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ în faţa căreia au fost administrate în condiţii de contradictorialitate probe, pentru respectarea exigenţelor unui proces echitabil.
Recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de U.M.S., împotriva Sentinţei civile nr. 912 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 408/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 41/2012. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
