ICCJ. Decizia nr. 4164/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4164/2012
Dosar nr. 6209/1/2011
Şedinţa de la 16 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei.
Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta P.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R.I. şi Casa de Pensii a S.R.I. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:
- anularea hotărârii nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor şi a hotărârii nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor;
- constatarea nulităţii deciziei de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007 emisă de Comandantul U1. Bucureşti cu referire la suma de 17.595 RON;
- constatarea dreptului reclamantei aferent funcţiei de instructor specialist principal, activitate prestată legal şi efectiv în perioada 01 august 2003 - 01 octombrie 2006, data pensionării;
- restituirea tuturor sumelor reţinute în baza deciziei de imputare şi respectiv a diminuării pensiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a exercitat efectiv funcţia de instructor specialist principal (şef catedră), potrivit Ordinului de zi pe unitate, studiilor şi pregătirii profesionale, respectiv şcoală militară, facultate şi două cursuri postuniversitare, cu începere din 01 august 2003, fiind salarizată pentru acest post.
La data de 01 octombrie 2006, reclamanta s-a pensionat fiind beneficiara drepturilor legal stabilite potrivit cu funcţia şi gradul militar obţinut.
Reclamanta a arătat că prin decizia de imputare din 31 iulie 2007 i-a fost imputată în mod nelegal suma de 17.595 RON, în urma căreia i-a fost modificată şi decizia de pensionare.
Reclamanta a invocat nulitatatea deciziei de imputare, susţinând că nu îi este opozabil raportul de audit, cu referire la indemnizaţia de comandă, ajutor trecere în rezervă şi pensie, întrucât sunt drepturi salariale câştigate şi necontestate în timpul stagiului.
S-a mai făcut referire la ordine emise de comandantul U2. Bran şi la rapoarte de audit desfăşurate timp de 4 ani, în intervalul 2003-2006, până la plecarea reclamantei din unitate.
S-a invocat faptul că Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2005 este lovită de nulitate întrucât nu a fost emisă în anul 2005. Reclamanta nu a fost de acord cu imputaţia, făcând menţiuni în acest sens în urma audierii, întrucât în opinia sa Ordonanţa 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor nu poate opera în cauză cu referire la imputaţie.
Reclamantă a formulat o precizare de acţiune prin care a solicitat anularea şi suspendarea până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, a extrasului din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007 emisă de U3. Bucureşti şi anularea tuturor actelor subsecvente, respectiv:
- Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor, partea a III-a a fişei de pensie înregistrată la Casa de Pensii a S.R.I. cu nr. 2448229 din 09 august 2007 şi partea a III-a înregistrată cu acelaşi număr la data de 14 august 2007 întocmită unilateral de U2. Bran,
- Decizia de pensie nr. 88012 din 15 august 2007 emisă de Casa de Pensii a S.R.I.; Decizia nr. 14 din 15 octombrie 2007 a Comisiei de Contestaţii Pensii;
- Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor;
- decizia de imputaţie nr. 2469668 din 31 iulie 2007;
- decizia de pensie nr. 88012 din 28 martie 2008;
- decizia nr. 8 din 09 mai 2008 a Comisiei de Contestaţii Pensii;
- obligarea pârâtei la repunerea reclamantei în funcţia deţinută anterior şi la acordarea drepturilor băneşti iniţiale, inclusiv indemnizaţia de comandă;
- obligarea pârâtei la menţinerea deciziei de pensie nr. 88012 din 17 noiembrie 2006 şi a fişei de pensie nr. 2248745 din 31 octombrie 2006;
- obligarea pârâtei să dispună modificarea corespunzătoare în dosarul de personal şi în fişa personală, prin înscrierea în paranteză a sintagmei „şef de catedră" în dreptul funcţiei reclamantei;
- obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de comandă şi restituirea tuturor sumelor reţinute în baza deciziei de imputare, respectiv sumele poprite din pensia diminuată, diferenţa dintre pensia iniţială şi pensia diminuată, cu cheltuieli de judecată. 1.2. Reclamanta a formulat şi cerere de suspendare a executării deciziei de imputare care a fost soluţionată prin încheierea din data de 29 ianuarie 2008, casată prin decizia nr. 2018 din 20 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Prin întâmpinare, pârâtul S.R.I. - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, respectiv Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
1.3. S-a procedat la o nouă soluţionare a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare, prin încheierea din data de 09 iulie 2008, rămasă irevocabilă în sensul respingerii acesteia, prin decizia nr. 703 din 11 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
1.4. R eclamanta a renunţat la judecata cauzei cu privire la anularea părţii a III-a a fişei de pensie, a deciziei de pensie nr. 88012 din 15 august 2007, a deciziei nr. 14 din 15 octombrie 2007, a deciziei de pensie nr. 88012 din 28 martie 2008, a deciziei nr. 8 din 09 mai 2008, şi la obligarea pârâtei la menţinerea deciziei de pensie nr. 88012 din 17 noiembrie 2006 şi a fişei de pensie.
1.5. Prin sentinţa nr. 147 din 16 noiembrie 2009, într-un prim ciclu procesual, instanţa a luat act de renunţarea la judecata petitelor mai sus prezentate, a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat în parte Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor şi Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi a obligat S.R.I. prin cele două comisii să soluţioneze contestaţia reclamantei în conformitate cu prevederile capitolului 4 din O.G. nr. 121/1998 şi a respins restul pretenţiilor reclamantei. S-a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a S.R.I.
2. Cel de-al doilea ciclu procesual.
Hotărârea instanţei de fond
2.1. Prin decizia nr. 3908 din 28 septembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admis recursul formulat de reclamanta P.D. împotriva sentinţei anterior menţionate, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele acestei decizii, s-a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului şi s-a dispus ca în cadrul rejudecării, instanţa de fond să verifice acţiunea precizată sub toate aspectele menţionate în recurs şi care au legătură cu fondul cauzei, respectiv aplicabilitatea sau nu a dispoziţiilor O.U.G. nr. 121/1998, verificarea şi stabilirea condiţiilor şi cuantumului prejudiciului menţionat în decizia de imputaţie în raport de pretenţiile concrete ale recurentei privind indemnizaţia de comandă şi alte drepturi băneşti şi de pensie care formează obiectul contestaţiei administrative.
2.2. În rejudecare, prin sentinţa nr. 23 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta P.D. în contradictoriu cu pârâţii S.R.I. - Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, S.R.I. - Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi Casa de Pensii a Serviciului Român de Informaţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut îndrumările deciziei de casare şi a analizat şi susţinerile reclamantei formulate în cererea de recurs.
Astfel, instanţa de rejudecare a reţinut că prin extrasul din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007, cu referire la reclamanta P.D., în calitate de colonel în rezervă, s-au stabilit următoarele:
Prin procesul-verbal de cercetare administrativă întocmit de comisia de cercetare administrativă din cadrul U3. Bucureşti, în baza Ordinului de zi pe unitate nr. H5 din 15 iunie 2007, s-a reţinut că la U2. Bran s-a produs o pagubă în valoare de 25.540 RON reprezentând drepturi băneşti de solde, premii, premiul anual, ajutoare de trecere în rezervă şi drepturi de pensii acordate necuvenit reclamantei, prin nerespectarea prevederilor legale.
S-a mai reţinut că paguba s-a produs în perioada noiembrie 2003 - iulie 2007, urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 12 din Legea nr. 138/1999, coroborate cu prevederile de la pct. 1 alin. (10) şi pct. e) din Anexa nr. 2 la normele interne privind salarizarea personalului, în sensul că, s-a echivalat funcţia de instructor specialist principal (şef catedră) cu funcţia de conducere (şef catedră) specifică numai unităţilor de învăţământ.
Documentele de alocare la drepturile de soldă, aflate în gestiunea Compartimentului management resurse umane, respectiv prevederile din statele de organizare şi cele din cuprinsul ordinelor de personal referitoare la drepturile cuvenite col. (r) P.D., precum şi statele de plată a drepturilor de soldă, conţin neconformităţi faţă de procedurile de alocare şi plată a drepturilor de soldă.
În urma verificării drepturilor băneşti acordate în perioada noiembrie 2003 - iulie 2007, a rezultat achitarea, peste prevederile legale, a sumei de 25.540 RON către reclamantă, reprezentând 9.496 RON indemnizaţie de comandă, 11.781 RON ajutor la trecerea în rezervă şi 4.263 RON pensie militară de stat.
S-a dispus ca pentru reglementarea integrală a aspectelor constatate, U2. Bran va asigura reîntocmirea fişei de pensie Partea a III-a cu elementele de soldă corespunzătoare funcţiei de instructor specialist principal, avută în luna trecerii în rezervă şi transmiterea acesteia până la data de 8 august 2007 Direcţiei Financiare, în vederea emiterii unei noi decizii de pensie.
În cuprinsul extrasului, s-a menţionat că pentru producerea pagubei răspunderea revine reclamantei, în sarcina căreia, din totalul sumei, s-a stabilit suma de 17.595 RON, încasată fără drept.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a susţinut că prin încasarea drepturilor lunare nu a săvârşit vreo faptă (abateri disciplinare), iar prin atribuţiile specifice postului a îndeplinit şi atribuţii specifice funcţiei de conducere şi că a solicitat ca paguba produsă să fie suportată de vinovaţi, conform legii.
Ca urmare, s-a consemnat că susţinerea reclamantei concură la obligarea pentru restituirea sumelor încasate fără drept, pe timp de un an în urmă, calculat conform art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.
În temeiul art. 25 din O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, comandantul U3. Bucureşti a decis ca din paguba în valoare de 24.335 RON, să se impute suma de 17.595 RON, reclamantei.
Reclamanta P.D. a formulat contestaţie împotriva deciziei de imputare, fiind emisă, în soluţionarea acesteia, Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a fost respinsă contestaţia şi menţinută imputaţia făcută în sarcina reclamantei.
Concluziile comisiei au fost următoarele: cercetarea administrativă efectuată în perioada 18 iunie 2007 - 16 iulie 2007 a avut în vedere verificarea legalităţii acordării indemnizaţiei de comandă pentru perioada noiembrie 2003 până la data trecerii în rezervă, cu aplicaţii asupra cuantumului ajutorului la trecerea în rezervă şi al pensiei militare de stat. Odată cu intrarea în vigoare a noului stat de organizare al Centrului de Perfecţionare Bran, reclamanta a fost eliberată din funcţia de şef birou I şi numită în funcţia de instructor principal, prin acelaşi ordin de personal făcându-se menţiunea că, pentru o perioadă de 3 luni i se suspendă indemnizaţia de comandă; începând cu data de 01 noiembrie 2003, organul financiar al unităţii a reînceput acordarea indemnizaţiei de comandă în procentul corespunzător funcţiei de şef birou. Potrivit prevederilor ordinului directorului care reglementează activitatea de salarizare în S.R.I., funcţia de „instructor specialist principal (şef catedră)" este prevăzută cu indemnizaţie de comandă, similar şefului de birou. Funcţia pe care a fost numită reclamanta este o funcţie de execuţie lipsind din conţinut sintagma „şef catedră", iar în statul de organizare al unităţii, aceasta este prevăzută în compunerea unui birou. Astfel indemnizaţia de comandă a fost incorect acordată, fapt ce a determinat majorarea nejustificată a ajutorului la trecerea în rezervă şi a pensiei militare
Comisia a mai reţinut că răspunderea pentru producerea prejudiciului revine lt. Col. N.G.V., şeful Compartimentului management resurse umane care, prin formularea din ordinul de personal referitoare la suspendarea indemnizaţiei de comandă a generat acordarea acesteia, ulterior, cpt. D.L., şeful compartimentului financiar, care nu a respectat în totalitate procedura de control la acordarea vizei de control financiar preventiv propriu şi plt. D.C., subofiţer cu atribuţii în stabilirea drepturilor care a luat în calcul, în mod nejustificat şi indemnizaţia de comandă.
Au fost invocate dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 121/1998, stabilindu-se, în raport de acestea, că pentru suma de 17.595 RON, reprezentând indemnizaţia de comandă (1.551 RON), diferenţă ajutor de trecerea în rezervă (11.781 RON) şi diferenţă drepturi de pensie (4.263 RON), achitate în perioada 07 iunie 2006 - 07 iunie 2007, obligaţia de restituire a fost stabilită în sarcina reclamantei P.D., iar pentru suma de 6.740 RON, reprezentând indemnizaţia de comandă achitată în perioada 07 iunie 2004 - 07 iunie 2006, a fost stabilită răspunderea materială în sarcina celor trei militari mai sus amintiţi, proporţional cu soldele nete ale fiecăruia, iar pentru suma de 1.205 RON reprezentând indemnizaţie de comandă achitată în intervalul noiembrie 2003 - 06 iunie 2004, nu s-a urmărit în vederea recuperării, fiind dată la scădere, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie (data constatării pagubei fiind 07 iunie 2007).
Reclamanta a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 2481321 din 21 septembrie 2007, soluţionată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor prin Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2005, din şedinţa din 26 noiembrie 2007, prin respingerea plângerii, menţionându-se în plus, faţă de cele reţinute în hotărârea contestată următoarele:
Prin ordinul comandantului Centrului de Perfecţionare Bran din 25 aprilie 2003, cu data de 01 martie 2003, reclamanta a fost numită pe funcţia de şef birou I (colonel) la Biroul 2 - învăţământ Discipline Complementare, CIF 4, 20, poz. 9, din statul de organizare, cu o perioadă de încercare de 6 luni.
Începând cu data de 01 august 2003, a intrat în vigoare statul de organizare al centrului de Perfecţionare Bran din 25 aprilie 2003, cu data de 01 martie 2003, reclamanta fiind numită pe funcţia de şef birou I (colonel) la Biroul 2 învăţământ Discipline Complementare, din statul de organizare cu o perioadă de încercare de 6 luni.
Din verificarea documentelor a rezultat că reclamanta, datorită neîndeplinirii condiţiilor privind definitivarea în funcţia de şef birou, a fost numită, începând cu data intrării în vigoare a noului stat de organizare, în funcţia de instructor specialist principal, aceasta fiind o funcţie de execuţie.
Din conţinutul Ordinului din 25 martie 2003, rezultă că, deşi funcţia de instructor specialist principal este de execuţie, în ordin se reglementează suspendarea indemnizaţiei de comandă pe o perioadă de 3 luni. La întocmirea ordinului de personal de numire în funcţie, nu au fost respectate prevederile art. 10 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 119/1999.
S-a constatat că N.G.V., şeful Compartimentului management resurse umane, la întocmirea proiectului de ordin de numire în funcţie, a certificat prin semnătură, în privinţa realităţii, regularităţii şi legalităţii operaţiunii, dar în urma verificărilor au rezultat următoarele deficienţe: în ordin au fost făcute menţiuni referitoare la suspendarea indemnizaţiei de comandă, în condiţiile în care funcţia de instructor specialist principal este funcţia de execuţie şi, în consecinţă, nu este prevăzută indemnizaţie de comandă care să poată face obiectul suspendării, în ordin doar se face menţiunea referitoare la durata de 3 luni de suspendare a indemnizaţiei de comandă, fără a se menţiona motivul suspendării, aşa cum prevede ordinul intern de linie.
Analizând extrasul din decizia de imputare, instanţa a constatat că este justificat răspunsul la interogatoriul pârâtului S.R.I. cu privire la forma de prezentare, respectiv aceea de extras, fiind emis un astfel de act cu privire la fiecare dintre persoanele faţă de care s-a dispus atragerea răspunderii materiale.
S-a apreciat totodată că acest extras conţine elementele de fapt şi de drept prevăzute de lege, neputând fi primită critica invocată de reclamantă referitoare la nemotivarea acestuia.
Conţinutul său, expus anterior, redă elementele avute în vedere la stabilirea sumei imputată reclamantei. De asemenea, şi datele de identificare ale emitentului sunt evidente, astfel că nu există nici un motiv care să conducă la nulitatea acestui act.
Sub aspectul stării de fapt pe baza căreia s-a atras răspunderea materială a reclamantei, instanţa a constatat că celelalte trei persoane obligate la suportarea pagubei constatate de comisia de cercetare administrativă nu au contestat obligaţiile stabilite în sarcina acestora şi nici starea de fapt reţinută.
Reclamanta nu a probat, dar nici nu a contestat susţinerile pârâtului S.R.I., potrivit cu care, în statul de funcţii al unităţii militare ar fi existat funcţia de inspector specialist principal (şef catedră).
Istoricul ocupării posturilor de către reclamantă prezentat în detaliu prin Hotărârea nr. 38/2007 nu este contestat de reclamantă, ci aceasta invocă faptul că atribuţiile sale au fost cele aferente unei funcţii de conducere.
Împrejurarea că funcţia de instructor specialist principal nu este enumerată printre cele prevăzute cu indemnizaţie de comandă în anexa 2, intitulată „Norme privind acordarea modificarea şi suspendarea indemnizaţiei de comandă" la ordinul directorului S.R.I. din 7 octombrie 1999, nu conduce la concluzia că unui astfel de post nu i s-ar putea aplica decât regimul celui însoţit de sintagma „şef catedră", ci că acest post există, însă, fiind unul de execuţie, nu este enumerat printre cele care beneficiază de indemnizaţia de comandă.
În măsura în care, prin ordin de personal, necontestat, indicat în starea de fapt reţinută de cele două comisii, reclamanta a fost numită în funcţia de inspector specialist principal, fără sintagma „şef catedră", nu se poate ajunge la concluzia că a fost numită pe o altă funcţie, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat că nu a îndeplinit condiţiile definitivării pe un post de conducere.
Fiind vorba despre o unitate militară, supusă regimului clar stabilit atât de lege cât şi prin norme interne, acordarea unei indemnizaţii de comandă în situaţia numirii într-o funcţie de execuţie, în lipsa îndeplinirii condiţiilor de definitivare pe un post de conducere, nu poate fi justificată, fiind astfel stabilită vinovăţia persoanelor responsabile de dispunerea acordării acesteia.
În acest context, instanţa a apreciat că maniera de interpretare a art. 10 lit. e) din anexa 2 la Ordinul Directorului S.R.I., abordată de reclamantă în motivele de recurs, nu poate conduce la asimilarea funcţiei pe care a fost numită, cu cea care conţine şi sintagma „şef catedră".
În plus, pârâtul S.R.I. a depus la dosarul cauzei fişa postului de inspector specialist principal care este unul de execuţie, cu denumire de sine stătătoare, astfel că argumentele aduse de reclamantă nu sunt apte să conducă la concluzia că a existat o eroare în privinţa stabilirii denumirii şi naturii funcţiei pe care a îndeplinit-o.
De asemenea, împrejurarea că această eroare a acordării indemnizaţiei de comandă a fost stabilită ulterior, după trecerea a câţiva ani de la momentul de la care reclamanta a beneficiat de aceasta, nu poate constitui un argument al justificării plăţii indemnizaţiei, ci un motiv al atragerii răspunderii persoanelor cu competenţe în verificarea şi stabilirea unor astfel de erori în condiţiile prevăzute de lege.
Argumentele legate de paralela cu sistemul de învăţământ civil au fost înlăturate de instanţă, reţinând că regulile aplicate sunt total diferite, iar statul de funcţii al U2. Bran nu conţine postul pe care reclamanta susţine că ar fi fost numită.
În concluzie, instanţa de fond a reţinut că aspectele menţionate în decizia de imputare şi prin cele două hotărâri ale comisiilor din cadrul S.R.I., sub aspectul funcţiei deţinută de reclamantă şi a împrejurării, potrivit căreia, nu putea beneficia de indemnizaţia de comandă în perioada stabilită, sunt corecte şi argumentate în fapt şi în drept, motivele cererii de chemare în judecată precum şi cele menţionate în precizările ulterioare ale acţiunii nefiind în măsură să conducă la înlăturarea acestei stări de fapt.
În legătură cu aplicarea O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, instanţa de fond a constatat că art. 7 menţionează categoriile supuse termenului „militari", în cuprinsul cărora nu este prevăzută şi categoria rezerviştilor.
În aprecierea instanţei, acest articol se impune a fi interpretat în coroborare cu dispoziţiile art. 3, potrivit cu care militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.
Ca urmare, îndeplinirea calităţii de militar trebuie să aibă loc la data producerii pagubei, momentul impunerii sumei nefiind condiţionat de îndeplinirea acestei calităţi.
Deşi reclamanta a făcut referire şi la dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d) potrivit cu care militarii nu răspund material pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau şefului unităţii, caz în care răspunderea materială revine acestuia, instanţa a constatat că aceste dispoziţii se referă la executarea atribuţiilor de serviciu, întrucât art. 20 din acelaşi act normativ prevede în mod expres că „militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligaţi să le restituie".
A apreciat instanţa că acest text de lege nu şi-ar mai fi găsit raţiunea în cazul în care s-ar fi aplicat acestei situaţii dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. d), întrucât indemnizaţiile se stabilesc prin ordine ale superiorilor şi, ca urmare, s-ar fi reglementat în mod direct răspunderea materială a superiorului care a aprobat acordarea unei indemnizaţii necuvenite.
În concluzie, a reţinut instanţa, întrucât reclamanta nu avea dreptul la plata indemnizaţiei de comandă şi avea calitatea de militar în perioada supusă verificărilor, sunt incidente dispoziţiile art. 20 din O.G. nr. 121/1998, aceasta fiind în mod corect obligată la restituire.
Cu privire la modalitatea de calcul a sumei la care a fost obligată reclamanta, stabilită potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998, instanţa de rejudecare a constatat că au fost respectate şi dispoziţiile art. 22 şi 23 şi că suportarea pagubei s-a realizat în conformitate cu art. 24 şi 25, fiind detaliat întregul mod de calcul şi de stabilire a răspunderii prin Hotărârea nr. 38/2007.
Astfel, în privinţa reclamantei, s-a dat relevanţă dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din actul normativ menţionat, fiind obligată, în parte, la plata sumelor încasate în mod necuvenit în ultimul an, apreciindu-se în mod justificat că reclamanta nu e vinovată de producerea pagubei.
Pentru perioada de trei ani anterioară datei trecerii în rezervă, pentru doi ani paguba a fost stabilită în sarcina persoanelor vinovate de producerea acesteia, iar pentru cel de-al treilea an, suma a fost defalcată potrivit dispoziţiilor aceleiaşi ordonanţe.
Toate acestea au fost calculate raportat la cuantumul indemnizaţiei de comandă, de 9.496 RON care include şi suma aferentă perioadei pentru care a intervenit decăderea şi nu mai poate fi imputată niciunei persoane.
Dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 121/1998 prevăd şi situaţia în care militarii sunt trecuţi în rezervă, fiind astfel un argument cu privire la susţinerile reclamantei privitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii.
Paguba a fost produsă în timpul derulării raportului de serviciu, iar la momentul emiterii titlului de creanţă reclamanta era trecută în rezervă, fiind aplicabile dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Invocarea dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 53/2003 şi art. 103 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu-şi găseşte justificarea întrucât în cauză nu este vorba despre un drept recunoscut de lege, ci de unul acordat în mod necuvenit, iar încetarea raporturilor de serviciu nu poate conduce la inaplicabilitatea răspunderii materiale pentru pagube produse în timpul serviciului.
De asemenea, imputarea sumelor reprezentând indemnizaţia de comandă încasată necuvenit s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, împrejurarea că reclamanta era internată în spital în ultima lună de activitate neputând avea vreo înrâurire asupra procedurii de stabilire a răspunderii materiale.
Reclamantei i-au fost reţinute prin aceeaşi decizie de imputare şi o parte a ajutorului la trecerea în rezervă aferent calculului ce a inclus şi indemnizaţia de comandă, precum şi cuantumul pensiei militare de stat, prin luarea în considerare a indemnizaţiei de comandă la stabilirea bazei de calcul a pensiei.
Potrivit art. 66 din Legea nr. 164/2001, în vigoare la momentul emiterii deciziei de imputare, sumele încasate în mod necuvenit cu titlu de pensie se recuperează într-un termen de 3 ani.
Aceeaşi unitate militară, respectiv U3. Bucureşti, care a emis decizia de pensionare, a procedat şi la modificarea acesteia prin stabilirea pensiei fără a se avea în calcul indemnizaţia de comandă şi tot aceeaşi unitate a procedat la imputarea sumelor achitate în mod necuvenit cu titlu de ajutoare la trecerea în rezervă şi pensiei.
Reclamanta nu a contestat cuantumul sumelor imputate, ci faptul că nu îi poate fi atrasă răspunderea pentru plata acestora.
Reclamanta a invocat în acest sens şi dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 164/2001, însă acest text de lege nu o exonerează de plata unor sume încasate în mod necuvenit, ci stabilesc o răspundere în sarcina celor vinovaţi de exactitatea datelor înscrise.
În acest context, instanţa a respins cererile reclamantei privind anularea extrasului din decizia de imputare şi a celor două hotărâri date în procedura administrativ jurisdicţională, apreciind că sunt neîntemeiate, şi pe cale de consecinţă şi celelalte petite, subsecvente celor principale.
3.Motivele de recurs înfăţişate de recurenta P.D.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a promovat recurs reclamanta P.D.
Apreciind că hotărârea instanţei de fond pronunţată după casare, este nelegală şi dată cu greşita aplicare a legii, recurenta a dezvoltat următoarele critici faţă de sentinţa recurată:
-instanţa de fond nu a îndeplinit dispoziţiile obligatorii stabilite de către instanţa de recurs, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în special cu referire la posibila aplicare a prevederilor O.G. nr. 121/1998;
- nelegalitatea hotărârii derivă din împrejurarea că recurentei nu îi pot fi aplicate dispoziţiile O.G. nr. 121/1998, întrucât nu există o pagubă, la data constatării pretinsului prejudiciu aceasta nu avea calitatea de militar şi în plus nici nu a fost dovedită existenţa vinovăţiei recurentei în vreuna din formele precizate de legiuitor, ceea ce demonstrează, contrar celor reţinute de prima instanţă, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 121/1998;
- instanţa de fond nu a cercetat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de O.G. nr. 121/1998 şi a ignorat lipsa calităţii de militar a recurentei la data constatării pretinsului prejudiciu;
- actul administrativ intitulat „Extras din decizia de imputare nr. 2469369 din 31 iulie 2007” este lovit de nulitate absolută pentru că nu este motivat în fapt şi nici semnat, datat;
- indemnizaţia de comandă a fost corect şi legal acordată şi plătită, în temeiul art. 12 şi 31 din Legea nr. 138/1999;
-este nefondată susţinerea judecătorului fondului în sensul că Legea nr. 188/1999 nu-şi găseşte justificarea, întrucât, dacă ofiţerii operativi din S.R.I. beneficiază de prevederea acestui act normativ, atunci şi instructorii militari din cadrul S.R.I., care asigură pregătirea de specialitate informativ-operativă a acestora, beneficiază de incidenţa Legii nr. 188/1999 şi faţă de prevederile cuprinse în alte acte normative.
4. Apărările formulate de intimatul S.R.I.
Intimatul S.R.I. a formulat în cauză întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, solicitând respingerea recursului promovat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei jurisdicţii, pronunţate în fond după casare, şi implicit a Hotărârii nr. 38 din 14 decembrie 2007 pronunţată de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor, ale deciziei nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 a Comisiei de Soluţionare a Imputaţiilor şi ale deciziei de imputare nr. 2469639 din 31 iulie 2007, ca fiind temeinice şi legale.
Intimatul a susţinut că instanţa de fond a realizat în cauză o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente.
5. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la cadrul legal aplicabil şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă şi ca atare nu vor putea fi primite, în considerarea celor în continuare expuse.
Expunerea considerentelor hotărârii recurate, de mai sus, pronunţată de prima jurisdicţie în rejudecare, potrivit Deciziei anterioare de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, cu nr. 3908 din 28 septembrie 2010, evidenţiază cu claritate atât cadrul procesual cât şi conţinutul cererilor ce au format obiectul acţiunii de chemare în judecată, formulate de reclamanta-recurentă, astfel încât, Înalta Curte apreciază că nu se impune reiterarea tuturor acestor aspecte în contextul examinării cererii de recurs.
Analizând aşadar criticile recurentei-reclamante, vizând cu prioritate nesocotirea dispoziţiilor obligatorii cuprinse în decizia de casare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea nu sunt fondate.
Considerentele deciziei nr. 3908 din 28 septembrie 2010 demonstrează cu evidenţă că instanţei de fond i-a fost retrimisă cauza pentru cercetarea fondului contestaţiei cu indicaţia ca în rejudecare să fie verificată, raportat la acţiunea precizată, aplicabilitatea sau nu a dispoziţiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
În raport de această indicaţie, în sensul şi cu respectarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de primă jurisdicţie, în rejudecare, a examinat distinct şi în detaliu aspectele legate de aplicabilitatea O.G. nr. 121/1998 (sentinţa nr. 23 din 16 februarie 2011), contrar celor susţinute de recurentă.
Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a realizat o corectă interpretare a prevederilor cuprinse în O.G. nr. 121/1998, argumentând pertinent şi coerent incidenţa acestui act normativ în cauza de faţă.
Astfel, Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului că recurentei-reclamante îi sunt aplicabile prevederile şi reglementările cuprinse în O.G. nr. 121/1998, paguba fiind produsă în timpul derulării raporturilor sale de serviciu. Este irelevantă împrejurarea că la momentul emiterii titlului de creanţă reclamanta-recurentă era deja trecută în rezervă, în condiţiile în care, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ „militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar” iar în conformitate cu art. 7 „prin termenul militari, în sensul ordonanţei, se înţelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, elevi şi studenţi ai instituţiilor militare de învăţământ, militari angajaţi pe bază de contract şi cadre militare”.
Mai mult, astfel cum a arătat şi prima instanţă şi după cum s-a reţinut şi în actul a cărui legalitate a fost contestată, deplină incidenţă în cauză au prevederile art. 20 cu referire la art. 24 alin. (2) din aceeaşi O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care, în esenţă, militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligaţi să le restituie, obligarea la restituirea sumelor astfel primite făcându-se în termenele expres arătate diferenţiat, raportat la momentul şi modalitatea constatării pagubei.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că ceea ce prevalează, în sensul normelor incidente evocate este paguba produsă, urmare a încasării de către militari a unor sume care nu li se datorau, şi nu cu precădere vinovăţia, astfel cum susţine recurenta, raportat la art. 2 din O.G. nr. 121/1998, fundamentul unei atare răspunderi fiind îmbogăţirea fără justă cauză.
Cât priveşte paguba, ca atare, de asemenea contestată de recurentă, actele dosarului demonstrează că indemnizaţia de comandă acordată recurentei era necuvenită, urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 12 din Legea nr. 138/1999 coroborate cu prevederile de la pct. 1 alin. (10) şi lit. e) din Anexa la normele interne privind salarizarea personalului, în sensul că s-a echivalat funcţia de „instructor specialist principal (şef catedră)” cu funcţia de conducere „şef catedră”.
Potrivit prevederilor ordinului intern care reglementează activitatea de salarizare în S.R.I., funcţia de instructor specialist principal - şef de catedră este prevăzută cu indemnizaţie de comandă, similar şefului de birou. Or, funcţia pe care a fost numită col. (r) P.D. era o funcţie de execuţie, lipsind din conţinut sintagma „şef de catedră". Mai mult, în statul de organizare al unităţii, aceasta era prevăzută în compunerea unui birou, fiind înscrisă şi funcţia de şef birou, astfel încât nu puteau coexista două funcţii similare de conducere.
În acest sens, referitor la funcţia de instructor specialist principal, instanţa de fond a reţinut în mod corect că „acest post există, însă, fiind unul de execuţie, nu este enumerat printre cele care beneficiază de indemnizaţia de comandă.
În măsura în care, prin ordin de personal, necontestat, indicat de starea de fapt reţinută de cele două comisii, reclamanta a fost numită în funcţia de instructor specialist principal, fără sintagma şef de catedră, nu se poate ajunge la concluzia că a fost numită pe o altă funcţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat că nu a îndeplinit condiţiile definitivării pe un post de conducere. Maniera de interpretare a art. 10 lit. e) din anexa nr. 2 la O.D.S.R.I. abordată de reclamantă în motivele de recurs nu poate conduce la asimilarea funcţiei pe care a fost numită cu cea care conţine şi sintagma şef de catedră (...)".
Nefondate sunt şi criticile recurentei vizând neaplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici, în condiţiile în care statutul recurentei-reclamante atrage aplicabilitatea legii speciale, nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, ca regim derogatoriu de la cel comun prevăzut şi reprezentat de Legea nr. 188/1999. Calificarea statutului militarilor reţinută în literatura de specialitate, ca fiind acela de funcţionari publici cu statut special nu îi conferă posibilitatea recurentei de a se folosi atât de statutul funcţionarilor publici, cât şi de cel al cadrelor militare.
O asemenea opţiune ar crea, pe de-o parte, o stare de inechitate, iar pe de alta, de ilegalitate deoarece norma specială derogă de la cea generală, conform interpretării sistematice concretizată prin adagiul: "specialia generalibus derogant".
În consecinţă, pe perioada cât a fost în activitate, recurentei i se aplică statutul cadrelor militare ceea ce atrage incidenţa legii speciale.
În plus, în cuprinsul Legii nr. 188/1999 sunt delimitate strict şi limitativ categoriile profesionale care au calitatea de funcţionari publici cu statut special, iar în cadrul acestora nu se regăsesc şi angajaţii serviciilor de informaţii.
Referirea recurentei la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2374 din 10 iunie 2008 nu prezintă relevanţă în cauză, norma legală citată în acel dosar şi în acel context factual, cu totul diferit de cel din prezenta, respectiv art. 35 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea S.R.I., potrivit cu care „cadrele din sectoarele operative ale S.R.I. sunt funcţionari publici care îndeplinesc atribuţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, având toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această calitate” nefiind incidentă cauzei şi nici în contradicţie cu art. 27 din acelaşi act normativ. Potrivit acestui din urmă text de lege „Personalul S.R.I. se compune din cadre militare permanente şi salariaţi civili, care îndeplinesc atribuţii operative şi administrative. Cadrele militare au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru militarii armatei române, de reglementările legale, statutele şi regulamentele militare. Salariaţii civili sunt supuşi dispoziţiilor C. muncii şi celorlalte prevederi legale şi regulamentare ale S.R.I.”
În fine, nefondate sunt şi toate celelalte critici ale recurentei, vizând nemotivarea actului atacat, câtă vreme, astfel cum a arătat şi prima instanţă, extrasul din decizia de imputare conţine suficiente elemente de fapt şi de drept ce argumentează şi susţin antrenarea răspunderii materiale a reclamantei-recurente nefiind vorba despre o simplă trimitere la textele legale incidente, după cum s-a susţinut.
Aceleaşi consideraţiuni sunt aplicabile şi cu privire la celelalte acte contestate, respectiv Hotărârea nr. 2481321 din 21 septembrie 2007 şi Hotărârea nr. 38 din 14 decembrie 2007.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de P.D. împotriva sentinţei nr. 23 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4149/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 4185/2012. Contencios → |
|---|
