ICCJ. Decizia nr. 4262/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4262/2012
Dosar nr. 3835/2/2010
Şedinţa publică din 19 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 aprilie 2010, reclamanta SC T.A.A.C.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.G.S.C., suspendarea executării Deciziei nr. 406 din 5 noiembrie 2009, emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii in anulare, anularea deciziei menţionate, obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei, obligarea pârâtei la rectificarea fişei fiscale a reclamantei şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că SC T.A.A.C.E. SRL, a fost supusă unui control fiscal în urma căruia s-a emis Decizia de impunere nr. 402180/2005, din care rezultau obligaţii fiscale suplimentare accesorii privind impozitul pe profit, impozitul pe dividende şi taxa pe valoare adăugată, în sumă totală de 1.142.307 lei.
S-a mai arătat că împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestaţie, în a cărei soluţionare organul de control administrativ a emis Decizia nr. 206 din 21 noiembrie 2005, prin care a dispus suspendarea soluţionării cauzei până la pronunţarea soluţiei definitive pe latură penală.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 607 din 14 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, avându-se în vedere neînceperea urmăririi penale, s-a anulat în parte Decizia 206 din 21 noiembrie 2005 şi a fost obligată A.N.A.F. să soluţioneze contestaţia cu privire la suma de 1.142.307 lei reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere si penalităţi de întârziere.
Astfel, prin Decizia nr. 149 din 22 august 2006 A.N.A.F. a decis desfiinţarea Deciziei de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006 emisă de A.I.F.Jud. Alba pentru suma de 1.142.307 Iei şi pe cale de consecinţă, emiterea unei alte decizii de impunere, pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi impozite şi taxe, avându-se în vedere strict considerentele reţinute în cadrul Deciziei nr. 149 din 22 august 2006.
În urma desfiinţării Deciziei de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006, organele de inspecţie fiscală au emis o nouă Decizie de impunere nr. 99 din 7 august 2007 în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 5 din 6 august 2007 - prin care au fost stabilite în sarcina societăţii SC T.A.A.C.E. SRL obligaţii fiscale mai mari decât cele reţinute iniţial prin decizia de impunere desfiinţată, respectiv obligaţii fiscale în sumă de 1.146.160 Iei.
Împotriva Deciziei de impunere nr. 99 din 7 august 2007 SC T.A.A.C.E. SRL a depus şi înregistrat la D.G.F.P. Jud. Alba doua contestaţii identice, una transmisă prin poştă semnată şi stampilată de avocat, înregistrată la data de 10 septembrie 2007, şi una semnată şi ştampilată de societate, înregistrată la data de 12 septembrie 2007.
Prin adresa nr. 116329 din 19 septembrie 2007, înregistrată la D.G.F.P. Jud. Alba, reclamanta a renunţat la contestaţia care fusese înregistrată la data de 12 septembrie 2007.
Pornind de la renunţarea la una dintre cele două contestaţii pe care reclamanta le-a depus împotriva Deciziei nr. 99/2007, s-a arătat că în mod eronat, prin Decizia nr. 288 din 19 octombrie 2007, D.G.S.C. a luat act de renunţarea SC T.A.A.C.E. SRL la contestaţia formulată, cu toate că era obligată să soluţioneze contestaţia din 10 septembrie 2007, cu privire la care nu există nici o renunţare valabilă din partea societăţii reclamante.
Împotriva Deciziei nr. 288 din 19 octombrie 2007, emisă de D.G.S.C., reclamanta a promovat acţiune în anulare, care a fost soluţionată în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 62 din 9 ianuarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul înregistrat sub nr. 30/57/2008, hotărâre prin care a fost anulată Decizia nr. 288 din 19 octombrie 2007 şi a fost obligată pârâta A.N.A.F. să soluţioneze contestaţia înregistrată la data de 10 septembrie 2007.
În consecinţă, în opinia reclamantei, A.N.A.F. a reluat procedura administrativă şi a soluţionat contestaţia prin Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009 prin care a decis desfiinţarea Deciziei de impunere nr. 99 din 7 august 2007, urmând ca organele de inspecţie fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit raportul de inspecţie fiscală, să procedeze la o nouă verificare a aceleiaşi perioade şi aceloraşi obligaţii bugetare.
Prin întâmpinare pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă ca lipsita de interes pentru petitul 1 si 2 din acţiune, ca nefondată pentru punctul 3 si 5 şi ca inadmisibilă pentru punctul 4 din cererea de chemare în judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 1103 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a respins excepţia lipsei de interes, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC T.A.A.C.E. SRL şi a anulat Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F – D.G.A.M.C. şi a obligat pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de reclamantă, a respins capătul de cerere referitor la rectificarea fişei fiscale a reclamantei şi a obligat pârâta la 20757,56 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei de interes a cererii, motivată de faptul că actele de control emise de către organele de inspecţie fiscală din cadrul A.I.F.C.M. Jud. Alba au fost desfiinţate şi s-a dispus refacerea controlului.
În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. şi analizând susţinerile formulate de către reclamantă, ţinând cont de consacrarea noţiunii de interes de către dispoziţiile generale în materie, Curtea a apreciat că excepţia este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că măsura reverificării aceloraşi obligaţii fiscale, vizând aceeaşi perioadă supusă unui control anterior, reprezintă o măsură de excepţie pe care o poate dispune organul de soluţionare a contestaţiei în situaţia în care există date suplimentare necunoscute la momentul verificării iniţiale sau erori de calcul săvârşite de către organele de control.
În cauză, Curtea a reţinut că măsura dispusă a avut în vedere în fapt aplicarea unui ordin emis de ministrul Finanţelor, precum şi suplimentarea materialului probator care, din conţinutul deciziei contestate, reiese că exista la momentul efectuării controlului.
Interpretând dispoziţiile legale aplicabile speţei, instanţa a apreciat că măsura de reverificare a activităţii societăţii în privinţa aceloraşi obligaţii bugetare nu se circumscrie prevederilor art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, organul de soluţionare a contestaţiei având obligaţia de a soluţiona contestaţia pe fond prin administrarea probelor indicate.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la fişa fiscală a reclamantei, Curtea a apreciat că acesta poate fi soluţionat doar după soluţionarea în fond a contestaţiei.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
3. Recursul pârâtei
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici:
3.1. Instanţa a respins în mod greşit excepţia lipsei de interes, în condiţiile în care, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 406 din 5 noiembrie 2009 a fost desfiinţată decizia de impunere, fiind reţinute dispoziţiile legale invocate prin contestaţia administrativă, astfel că intimata – reclamantă nu a suferit o vătămare, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.
3.2. Instanţa a dispus în mod greşit anularea Deciziei nr. 406 din 5 noiembrie 2009, interpretând eronat prevederile legale referitoare la reverificarea contribuabililor.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta – pârâtă a arătat că există o gravă confuzie între inspecţia fiscală prevăzută la art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. şi refacerea controlului ca urmare a unei dispoziţii de reverificare stabilite prin decizia de soluţionare a contestaţiei în procedura administrativă. Reverificarea unui agent economic, pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi obligaţii fiscale, se efectuează numai în cazurile prevăzute de lege, mai exact art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. şi pct. 102.4 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, dar în speţă, după cum susţine recurenta – pârâtă, ne aflam în faţa unei decizii de soluţionare a unei contestaţii, emisă de organul de soluţionare care nu are competenţe de a efectua inspecţie fiscala si de a dispune reverificarea, decizie ce nu reprezintă o nou document sau informaţie suplimentara pentru declanşarea unei reverificări, ci este întemeiată pe prevederile art. 216 alin. (3) C. proc. fisc., potrivit cărora: "Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie in care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare."
Dispoziţiile legale mai sus menţionate se coroborează cu prevederile pct. 12.6, pct. 12.7 si pct. 12.8 din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată: "Prin noul act administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluţionare, nu se pot stabili în sarcina contestatorului sume mai mari decât cele din actul desfiinţat, acesta putând fi contestat potrivit legii."
3.3. Soluţia instanţei de fond este criticabilă sub aspectul obligării autorităţii fiscale la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care exista posibilitatea aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, recurenta - pârâtă a arătat că î n aprecierea cuantumului onorariului, instanţa de fond trebuia sa aibă in vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
A arătat, de asemenea, că instanţa de fond nu avut în vedere faptul că nu erau întrunite condiţiile prevăzute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii căzute în prezenţii, iar partea care le solicită trebuie să fi câştigat procesul în mod irevocabil.
În fine, recurenta pârâtă a invocat şi prevederile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora: „Când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, răspunzând punctual fiecăruia dintre motivele invocate.
În esenţă, a arătat că vătămarea drepturilor sale provine tocmai din decizia de efectuare a unei noi verificări, justificând interesul în promovarea acţiunii, că în speţă sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 105 C. proc. fisc., ceea ce s-a dispus în realitate prin decizia contestată fiind o inspecţie fiscală parţială, în sensul art. 96 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, şi că instanţa şi-a exercitat în mod corespunzător dreptul de apreciere asupra chestiunii cheltuielilor de judecată, în raport cu obiectul şi complexitatea cauzei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursuluiPrin întâmpinarea
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta – pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept
Aşa cum rezultă din prezentarea rezumativă cuprinsă la pct. I.1. al prezentei decizii, intimata – reclamantă a supus controlului, exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009, prin care A.N.A.F., soluţionând contestaţia administrativă formulată de intimata - reclamantă, a desfiinţat Decizia de impunere nr. 99 din 7 august 2007, emisă de A.I.F.C.M. Jud. Alba, pentru suma de 1.146.140 lei, reprezentând impozit pe profit şi debite accesorii acestuia şi a dispus organele de inspecţie fiscală, prin alte persoane decât cele care au întocmit raportul de inspecţie fiscală, să procedeze la o nouă verificare a aceleiaşi perioade şi aceloraşi obligaţii bugetare, ţinând cont de prevederile legale aplicabile în speţă precum şi de cele reţinute în decizie.
Din motivarea deciziei rezultă că verificările în privinţa impozitului pe profit au vizat perioada iulie 2002 – decembrie 2004 şi au fost efectuate ca urmare a Deciziei nr. 149 din 22 august 2006, prin care A.N.A.F. a desfiinţat Decizia de impunere nr. 402180 din 13 mai 2006, referitoare la aceeaşi perioadă, şi a dispus ca reprezentanţii inspecţiei fiscale să emită altă decizie de impunere, pe aceeaşi perioadă şi pentru aceleaşi impozite şi taxe, „ţinând seama strict de considerentele reţinute în cuprinsul prezentei decizii”.
În considerente au fost invocate prevederile art. 186 alin. (3) C. proc. fisc. în forma de la acea dată (actualul art. 216), conform cărora „Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare”.
Motivarea măsurii de emitere a unei noi decizii de impunere, aşa cum poate fi decelată din cuprinsul pct. III al Deciziei nr. 149 din 22 august 2006, a constat, în esenţă, în aceea că „organele de inspecţie fiscală au procedat eronat stabilind preţul de piaţă pe baza costului majorat cu marja de profit de la contractul de asistenţă şi consultanţă al societăţilor controlate”, referindu-se, aşadar, la metode de calcul al bazei de impunere prin compararea valorii de piaţă a unor tranzacţii, iar nu la împrejurări de fapt care să fie constatate pe calea unei inspecţii fiscale.
Dacă prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 149 din 22 august 2006 se stabilise doar emiterea unei noi decizii de impunere, în sensul celor arătate mai sus, prin Decizia nr. 406 din 5 noiembrie 2009, contestată în prezenta cauză, s-a dispus efectuarea unei noi verificări a aceleiaşi perioade şi aceloraşi obligaţii bugetare, fără ca din motivarea celei de-a doua decizii să rezulte existenţa unor elemente cu totul noi, care să nu fi fost cunoscute anterior sau la care inspectorii fiscali să nu fi avut acces, cu diligenţe rezonabile în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
În acest context factual, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia judecătorului fondului în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocate de recurenta – pârâtă, interesul procesual al intimatei - reclamante constând în dezlegarea unui raport de drept fiscal care, aşa cum s-a mai menţionat anterior, se referă la perioada iulie 2002 – decembrie 2004 şi a făcut obiectul a două proceduri administrative de contestare, fără a se fi ajuns la o soluţie de fond.
Or, după cum a decis şi C.E.D.O., întârzierea nejustificată a rezolvării unei cereri adresate autorităţii fiscale, timp de peste 3 ani, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu, constituie o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal.
De asemenea, prin prisma împrejurărilor descrise mai sus, Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat corect prevederile art. 105 alin. (3) C. proc. fisc., care instituie următoarele reguli:
„Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora."
În fine, instanţa de control judiciar constată parţial întemeiate criticile referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, pentru că, de vreme ce acţiunea a fost parţial admisă, autoritatea pârâtă are calitatea de „parte căzută în pretenţii”, în sensul textului normativ menţionat.
Prin acordarea integrală a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial au fost ignorate însă dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care dau dreptul instanţei să aprecieze asupra onorariilor avocaţilor, în raport cu valoarea litigiului şi demersurile efectuate, precum şi prevederile art. 276 C. proc. civ., conform cărora, atunci când pretenţiile părţilor au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele va fi obligată, putând face compensarea lor.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va reduce cheltuielile de judecată acordate reclamantei la suma de 5.000 lei, considerată adecvată mizei litigiului şi complexităţii activităţii depuse, prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A.N.A.F. – D.G.S.C. împotriva sentinţei nr. 1103 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că reduce cheltuielile de judecată acordate reclamantei SC T.A.A.E. SRL Bucureşti la suma de 5.000, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4629/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2855/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
