ICCJ. Decizia nr. 4269/2012. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4269/2012
Dosar nr. 12797/2/2010
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 12797/2/2010 din data de 27 decembrie 2010, reclamantul C.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări anularea Deciziei din data de 4 noiembrie 2010 emisă de pârât prin care i-a fost respinsă cererea pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România şi obligarea pârâtului la emiterea deciziei privind acordarea dreptului de şedere permanentă în România şi a permisului de şedere permanentă cu obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Adresa înregistrată sub nr. 2333098/S2/D3 din data de 11 noiembrie 2010, pârâtul i-a adus la cunoştinţă că cererea sa privind acordarea dreptului de şedere permanentă a fost respinsă întrucât nu a avut şedere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, figurând ieşit din ţară 1390 zile.
Reclamantul a arătat că apreciază ca nelegală decizia respectivă întrucât şederea sa se circumscrie dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, fiind în interesul statului român, astfel că nu se aplică dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) care condiţionează acordarea dreptului de şedere permanentă de o şedere continuă.
A mai arătat reclamantul că interesul statului român rezidă în faptul că este administrator al unei societăţi comerciale ce produce profit pe teritoriul statului român şi are angajaţi cetăţeni români.
2. Hotărârea curţii de apel
Prin Sentinţa civilă nr. 5415 pronunţată la 27 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea a reţinut următoarele:
La data de 18 iunie 2010, reclamantul cetăţean libanez s-a adresat Oficiului Român pentru Imigrări solicitând acordarea dreptului de şedere permanentă în România, acesta aflându-se în evidenţele Serviciului pentru cetăţenie State Terţe Bucureşti, având prelungit dreptul de şedere temporară pentru „activităţi necomerciale" până la data de 29 martie 2011.
Ca urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002, s-a constatat că acesta nu îndeplineşte cerinţa" prevăzută la lit. a) pct. i, respectiv nu a avut şedere temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, întrucât figurează în evidenţa traficului de frontieră cu un număr de 1390 zile de absenţă de pe teritoriul României.
Ca urmare, a reţinut Curtea că în mod corect autoritatea pârâtă a respins cererea acestuia de acordare a dreptului de şedere permanentă pe teritoriul României.
Reclamantul invocă aplicarea, în ceea ce îl priveşte, a dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, arătând că şederea sa pe teritoriul României este în interesul Statului Român.
A mai reţinut Curtea că împrejurarea că cetăţeanul străin este asociat al SC N.C.I. SRL, ce desfăşoară activităţi comerciale producătoare de profit pe teritoriul Românie şi îşi îndeplineşte obligaţiile de natură fiscală la bugetul de stat nu este de natură a fi apreciată ca îndeplinind cerinţa prevăzută de art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002.
În consecinţă, s-a apreciat că documentaţia întocmită de comisia constituită pentru avizarea cererii de acordare a dreptului de şedere, respectiv Raportul S/2360297 din 4 noiembrie 2010 şi înscrisurile ataşate, documente clasificate, nivel de secretizare „secret de serviciu", sunt de natură a crea convingerea instanţei că Decizia de respingere a cererii reclamantului din data de 4 noiembrie 20011, comunicată cu Adresa nr. 2333098/S2/D3 din 11 noiembrie 2011, este legală şi temeinică.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs C.A., criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurentul susţine că în mod greşit s-a reţinut că nu este în interesul statului român acordarea dreptului de şedere, în condiţiile în care este asociat al SC. N.C.I. SRL ce desfăşoară activităţi producătoare de profit pe teritoriul României, îndeplinindu-şi obligaţiile fiscale şi toate taxele către statul roman, situaţie ce îl îndreptăţeşte să invoce dispoziţiile art. 71 alin 2 din O.U.G. 194/2002.
Faptul că nu a avut posibilitatea să consulte documentele clasificate cu nivel de secretizare -"secret de serviciu" îl determină să se îndoiască de conţinutul documentelor respective şi de veridicitatea lor, situaţie ce poate fi asimilată unei încălcări a dreptului la apărare.
Recurentul apreciază ca fiind o situaţie obiectivă, pentru numărul mare de zile cât nu a fost pe teritoriul României, faptul că a plecat în interes de afaceri şi a fost bolnav.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea înregistrată la 18 octombrie 2012, intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, hotărârea Oficiului Român pentru Imigrări (actual Inspectoratul General pentru Imigrări) de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă (actual, drept de şedere pe termen lung), formulată de către C.A., este legală şi temeinică.
Aprecierea că şederea este în interesul statului român nu poate aparţine decât acestuia prin instituţiile sale, şi nu cetăţeanului străin, şi că nu se poate considera că acordarea dreptului de şedere pe termen lung este în interesul statului roman, fie şi numai din prisma informaţiilor clasificate care fac obiectul Raportului nr. S/2360297/04 noiembrie 2010 şi a înscrisurilor ataşate acestuia.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, în raport cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamat a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări - actual Inspectoratul General pentru Imigrări la acordarea dreptului de şedere permanentă şi anularea Deciziei din 4 noiembrie 2010 prin care a fost respinsă cererea formulată în acest sens, pe motivul că nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ”i” din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca neîntemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant deoarece decizia prin care i-a fost respins dreptul de şedere permanentă nu reprezintă un refuz nejustificat al autorităţii pârâte, astfel cum este acesta definit de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere permanentă se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1) dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii, respectiv: „şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori formulării cererii (lit. a)); fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim net pe economie, cu excepţia străinilor membrii de familie ai cetăţenilor români (lit. b)); fac dovada asigurării sociale de sănătate (lit. c)) ; d) fac dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit, în condiţiile legii; e) cunosc limba română cel puţin la nivel satisfăcător; f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională”.
Din verificările efectuate a reieşit faptul că C.A. nu a avut şedere temporară continuă pe teritoriul României, în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii, în conformitate cu art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) din actul normativ menţionat, întrucât în evidenţa traficului de frontieră figurează cu un număr de 1390 zile de absenţă de pe teritoriul României, situaţie necontestată de acesta.
Soluţia de respingere a acţiunii, pentru motivele pe larg expuse la pct. I.2 din decizie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.
Recurentul-reclamant invocă aplicarea în ceea ce îl priveşte a dispoziţiilor art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, cu motivarea că şederea sa pe teritoriul României este în interesul statului român.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, pe baza apărărilor formulate de pârât, împrejurarea că recurentul-reclamant, cetăţean străin, este asociat şi administrator al unei societăţi comerciale, persoană juridică română, ce desfăşoară activităţi producătoare de profit pe teritoriul României, nu poate fi interpretat ca înscriindu-se în sfera de aplicare a prevederilor indicate mai sus. Activităţile comerciale desfăşurate sunt generatoare de profit pentru cetăţeanul străin, iar în al doilea rând, îndeplinirea tuturor obligaţiilor de natură fiscală la bugetul de stat reprezintă taxe şi impozite percepute oricărui cetăţean, deopotrivă român şi străin, datorate tocmai pentru a putea desfăşura activităţi comerciale pe teritoriul României.
Mai mult, criteriul principal ce stă la baza dobândirii dreptului de şedere permanentă este durata şederii pe teritoriul Românei, legea limitând perioada de absenţă la 10 luni în total, pentru a se dovedi intenţia străinului de a se stabili pe teritoriul unui stat.
În ceea ce priveşte cererea de acces la documentele clarificate, nu se poate aprecia că este încălcat dreptul la un proces echilateral având în vedere dispoziţiile legale incidente şi faptul că cererea este judecată de un judecător imparţial.
Analizând documentele cu caracter „secret” comunicate curţii de apel şi consultate cu respectarea Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, prima instanţă a reţinut că este justificată măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului şedere permanentă în România.
Astfel, măsura luată de intimatul-pârât a fost menţinută de instanţa de fond, care a respins acţiunea formulată de recurentul-reclamant, reţinându-se că acesta nu întruneşte condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, motiv pentru care în mod corect se reţine în întâmpinare că străinul nu este lipsit de garanţiile împotriva arbitrariului ori abuzurilor, câtă vreme decizia Oficiului Român pentru Imigrări este supusă controlului instanţei de judecată, iar autoritatea a pus la dispoziţia magistratului documentele clasificate avute în vedere la respingerea cererii de şedere permanentă.
Trebuie avută în vedere şi reglementarea în această materie a tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România a aderat, privind libertatea de circulaţie şi şedere, dar nu poate fi ignorată nici legislaţia ţării care impune respectarea anumitor condiţii care trebuie îndeplinite, pentru ca un străin să i se poată acorda dreptul de şedere permanentă, condiţii pe care acesta nu le îndeplineşte, aşa încât nu se poate spune că recurentul-reclamant este vătămat în drepturile sale recunoscute de lege.
În acest sens va fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului.
Astfel, în cauză, măsura a fost supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ în faţa căreia au fost administrate în condiţii de contradictorialitate probe, pentru respectarea exigenţelor unui proces echitabil.
Astfel, în mod corect s-a apreciat că acordarea dreptului de şedere permanentă nu este în interesul statului român pentru argumentele expuse, precum şi din perspectiva informaţiilor clasificate depuse cu respectarea Legii nr. 182/2002, iar refuzul intimatei-pârâte conform Adresei din 4 noiembrie 2010 este justificat.
2. Temeiul juridic al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ va respinge recursul formulat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.A. împotriva Sentinţei nr. 5415 din 27 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4229/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4280/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
