ICCJ. Decizia nr. 4644/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4644/2012
Dosar nr. 513/46/2011
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 423/F-CONT din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.V.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a analizat dispoziţiile legale incidente cauzei, reţinând faptul că reclamantul are calitatea de funcţionar public cu statut special în cadrul Penitenciarului Colibaşi, deţinând funcţia de şef birou I Resurse Umane şi Formare Profesională, funcţie ce-l plasează pe reclamant sub reglementarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, ca reglementare de drept comun şi cel al Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor public cu statut special din ANP, respectiv O.M.J. nr. 2856/2004, ca reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun şi nicidecum Codul muncii.
Înlăturând apărările reclamantului în sensul că Legea nr. 293/2004 şi O.M.J. nr. 2856/2004 nu au acoperire în privinţa condiţiilor de formă pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare, prima instanţă a constatat, din lecturarea art. 73 Legea nr. 293/2004, că sancţiunea se aplică prin decizie scrisă emisă potrivit competenţelor de la art. 72 din acelaşi act normativ, text corect aplicat în prezenta cauză, domeniu în care, potrivit art. 48 lit. d) din legea sus-menţionată, funcţionarul public trebuie să execute cu profesionalism şi în termenul stabilit, toate atribuţiile de serviciu stabilite în fişa postului, precum şi dispoziţiile date de conducătorul ierarhic, prevedere menţionată în decizia atacată.
De asemenea, Curtea a observat menţionarea expresă a abaterilor constatate, respectiv cele de la lit. b) şi p) ale art. 69 din lege şi a apreciat că aceste prevederi îndeplinesc condiţiile formale de conţinut ale deciziei de sancţionare, răspunzând dezideratelor de apărare şi de probaţiune, criticate de reclamant, ce dovedeşte cu prisosinţă că i s-au respectat atât dreptul la liberul acces în justiţie şi la un proces echitabil, din chiar faza cercetării disciplinare prealabile, astfel că nu se poate reţine emiterea unui act administrativ discreţionar în ceea ce-l priveşte pe acesta, actul administrativ a cărui desfiinţare se solicită fiind justificat atât prin elemente faptice, cât şi juridice, regăsite în corpul deciziei şi al actelor premergătoare care au stat la baza emiterii acestuia.
Examinând într-o manieră punctuală şi detaliată cauzele de nulitate absolută invocate de reclamant, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Referitor la prima cauză, întemeiată pe un temei de drept inaplicabil în speţă, respectiv art. 268 alin. (2) C. muncii, Curtea a constatat că decizia precizează în preambul şi în dispozitiv temeiul de drept în care a fost încadrată abaterea comisă de acesta [respectiv art. 68 alin. (1), art. 69 lit. b) şi p), cu trimitere la art. 48 lit. d) Legea nr. 293/2004, O.M.J. nr. 2856/2004) şi pe cel ce conţine sancţiunea aferentă abaterii (art. 70 lit. e), art. 71 - 73 Legea nr. 293/2004, O.M.J. nr. 2856/2004), precum şi documentele ce au stat la baza emiterii acesteia, Referatul nr. 67.626 din 20 ianuarie 2011. De asemenea, sunt precizate faptele săvârşite de reclamant, stabilite urmare a procedurilor îndeplinite, concretizate în referatul nr. 65.180 din 11 ianuarie 2011, astfel încât reclamantul a susţinut nejustificat faptul că decizia se referă şi la alte fapte, fără a observa că lit. p) a art. 69 indică nerespectarea dispoziţiei art. 48, dispoziţie menţionată chiar de la începutul cercetării disciplinare.
În ceea ce priveşte cauza de nulitate invocată de reclamant privind lipsa datei săvârşiri pretinsei abateri disciplinare, împrejurare în raport de care nu se poate stabili termenul de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiunea, indicându-se din nou ca temei de drept art. 268 C. muncii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 71 alin. (4) din Legea nr. 293/2004, sancţiunea se aplică în termen de 90 zile de la data sesizării abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei, astfel că nici această interpretare a reclamantului nu-şi are suport legal.
Referitor la susţinerile reclamantului că decizia este nulă absolut, deoarece au fost înlăturate apărările sale din timpul cercetării disciplinare prealabile, Curtea a apreciat că nemulţumirea reclamantului este legată de faptul că nu au fost convingătoare probele administrate pentru a se determina revocarea măsurii luate faţă de acesta, ceea ce nu poate constitui motiv de nulitate în sensul legii, iar înscrisurile aflate la dosar fac dovada respectării dreptului acestuia privind susţinerea apărării cu probatoriul dorit.
În ceea ce priveşte critica referitoare la schimbarea componenţei Comisiei de disciplină fără a i se aduce la cunoştinţă acest aspect, ca fiind un alt motiv de nulitate absolută, prima instanţă a reţinut că, din interpretarea dispoziţiilor O.M.J. nr. 2856/2004 în partea referitoare la Comisia de disciplină, nu există înscrisă această obligativitate şi, ca atare, nu este prevăzută nici sancţiunea ce s-ar aplica într-o asemenea ipoteză.
Totodată, Curtea a subliniat că, din conţinutul Referatului nr. 67626 din 20 ianuarie 2011, rezultă clar abaterea disciplinară comisă de reclamant şi propunerea de sancţionare a acestuia, sancţiune însuşită de organele abilitate să aplice sancţiunea, iar despre contradicţia dintre fapte şi temeiul de drept, a reţinut că probatoriul administrat dovedeşte comiterea abaterilor reţinute în sarcina reclamantului.
Referitor la argumentele reclamantului privind lipsa plângerii prealabile, Curtea a constatat că propunerea vizând sancţiunea disciplinară regăsită în sesizarea înaintată a aparţinut Comisiei de disciplină şi a fost însuşită prin decizia a cărei anulare se solicită. Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) O.M.J. nr. 2856/2004, persoana competentă, respectiv Directorul ANP, nu poate aplica o sancţiune mai gravă, ceea ce în cauză s-a respectat, după efectuarea cercetării prealabile în condiţiile art. 71 alin. (2) Legea nr. 293/2004.
Nici susţinerea referitoare la inexistenţa referatului cu nr. 67.626 din 20 ianuarie 2011, act ce a stat la baza emiterii deciziei, nu poate fi primită, a apreciat judecătorul fondului, deoarece la fila 134 din dosar este depus acest înscris, care dovedeşte, odată în plus că fiecare stadiu procedural privind analizarea abaterii disciplinare comisă de reclamant a fost respectat, materializat în referatele perfectate în fiecare stadiu, iar faptul că acestea au acelaşi număr, ca un indicativ al cazului aflat în cercetare, dar date diferite, nu conduce la concluzia că s-au emis referate cu un alt conţinut, fără legătură cu cazul respectiv. De asemenea, susţinerea privind inexistenţa răspunsului autorităţii la obiecţiunile formulate este infirmată de înscrisul datat 13 ianuarie 2011 al Comisiei de disciplină care face vorbire despre acest aspect.
În ceea ce priveşte faptul că derularea operaţiunilor necesare punerii în aplicare a Adresei nr. 54.358/DMRU din 31 august 2011 s-a desfăşurat pe perioada cât reclamantul se afla în concediu de odihnă, respectiv 06 septembrie 2010 - 24 septembrie 2010, prima instanţă a apreciat că această susţinere este, la rândul său, contrazisă de documentele depuse la dosar, din care rezultă intrarea în concediul de odihnă la cererea reclamantului, prin solicitarea de la fila 69, după data de 31 august 2010, ce atestă că avea cunoştinţă de conţinutul adresei sus menţionate, ce trasa măsuri urgente în privinţa eliberării adeverinţelor vizate de H.G. nr. 735/2010. Mai mult, acesta recunoaşte că, la venirea din concediul de odihnă, 27 septembrie 2010, a informat conducerea despre volumul mare de activitate, când, faţă de nerespectarea caracterul urgent al dispoziţiilor respective, s-a declanşat controlul având ca obiect activitatea Biroului Resurse Umane a cărui conducere o exercita reclamantul.
Faţă de toate aspectele analizate, instanţa de fond a reţinut întrunirea elementelor referitoare la abaterea constând în neglijenţă şi superficialitate manifestată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, a dispoziţiilor legale, precum şi a celor primite de la şefii ierarhici, dimpreună cu nepunerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile de muncă, ceea ce a determinat perturbarea activităţii compartimentului condus de reclamant, abatere încadrată corect de către comisie în dispoziţia precizată în decizie, astfel că nu se poate aprecia că măsura luată prin actul administrativ reprezintă un abuz de putere din partea autorităţii publice.
Faţă de dezlegarea dată fondului cauzei, Curtea a constatat că nici în privinţa petitului referitor la suspendarea executării actului administrativ, pe temeiul art. 15 Legea nr. 554/2004 nu s-au produs probe care să justifice lipsirea de efecte a deciziei până la soluţionarea irevocabilă a prezentei acţiuni, nefiind îndeplinite condiţiile imperative dispuse de art. 14 din acelaşi act normativ, privind "cazul bine justificat" şi "paguba iminentă".
În privinţa solicitării de a se acorda daune morale, instanţa de fond a apreciat că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura luată şi consecinţele acesteia, transferate de reclamant atât pe plan medical, cât şi familial, dar şi pentru faptul că aceasta a fost determinată chiar de comportamentul reclamantul din plan profesional.
Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că sancţiunea corespunde întru totul abaterii stabilite, respectând principiul proporţionalităţii prevăzut de art. 17 alin. (2) lit. e) O.M.J. nr. 2856/2004, astfel că nu se poate realiza o altă individualizare, decât prin încălcarea normelor de drept şi printr-o reală discriminare a altor persoane sancţionate pentru o faptă mai puţin gravă, cu aceeaşi sancţiune ca şi reclamantul, care însă se află în altă situaţie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul C.V.A., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- în mod greşit, instanţa a considerat inaplicabile în cauză dispoziţiile art. 76, 77 şi 268 alin. (2) Codul muncii, texte de lege potrivit cărora decizia de sancţionare trebuie să fie motivată în fapt şi în drept, cu arătarea în concret a faptelor care constituie abateri şi a datei la care acestea au fost săvârşite;
- instanţa de fond a omis să reţină o cauză de nulitate absolută a deciziei de revocare din funcţie, respectiv lipsa de continuitate a comisiei de disciplină (comisie care şi-a schimbat în mod nejustificat componenţa pe parcursul cercetării disciplinare);
- hotărârea atacată nu analizează apărările sale privind îndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi existenţa unor obstacole obiective privind executarea unor hotărâri judecătoreşti;
- în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins cererea sa de acordare a unor despăgubiri morale, deşi au fost depuse acte medicale care dovedesc deteriorarea stării sale de sănătate ca urmare a revocării nelegale din funcţia deţinută.
Recurentul şi-a încadrat în drept, motivele de recurs în prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs ce se încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, însă numai pentru următoarele considerente:
Astfel, instanţa de fond a omis să analizeze o serie de apărări ale reclamantului care ţin de fondul cauzei, respectiv demersurile făcute pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti şi gradul redus de vinovăţie sau lipsa totală a culpei în legătură cu neregulile constatate.
În fapt, abaterile reţinute prin referatul nr. 67626/CD/din 23 decembrie 2010 se referă la tergiversarea soluţionării cererilor privind recalcularea pensiilor militarilor (depăşirea termenului de 5 zile privind soluţionarea acestor cereri) şi aplicarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care o serie de agenţi au fost reîncadraţi şi li s-au acordat drepturi salariale restante. Prin decizia de revocare din funcţie este reţinută însă o singură categorie de abateri, respectiv nepunerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul unor litigii de muncă.
În privinţa consecinţelor abaterilor reţinute, nici Decizia nr. 326 din 26 ianuarie 2011 (actul atacat) şi nici referatul care a stat la baza acestuia nu relevă existenţa unor consecinţe însemnate asupra activităţii serviciului, împrejurare faţă de care prima instanţă ar fi trebuit să constatate că faptele săvârşite au o gravitate redusă, iar dozarea sancţiunii ar fi trebuit să ţină seama de acest aspect.
Pentru considerentele menţionate, în baza art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. recursul urmează a fi admis, dispunându-se modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii în parte a acţiunii, a înlocuirii sancţiunii disciplinare a revocării din funcţia de conducere cu sancţiunea diminuării drepturilor salariale pentru funcţia deţinută cu 10% pe o perioadă de 3 luni [sancţiune prevăzută de art. 70 lit. b) din Legea nr. 293/2004].
Totodată, ca urmare a anulării parţiale a actului administrativ, va fi admis capătul de cerere privind acordarea diferenţelor salariale pentru perioada începând cu data revocării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă.
Referitor la daunele morale solicitate acestea vor fi respinse deoarece recurentul-reclamant, pe de o parte, nu a demonstrat legătura de cauzalitate între măsura de sancţionare şi anumite evenimente produse pe plan medical sau familial, iar pe de altă parte decizia de sancţionare nu a fost anulată în totalitate.
Cu privire la motivele de nulitate ale deciziei atacate, acestea au fost în mod corect respinse de instanţa de fond, decizia respectivă fiind motivată în drept şi făcând referire la situaţia de fapt cuprinsă în acte de constatare anterioare (referatul nr. 65180 din 11 ianuarie 2011), actul administrativ fiind emis cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de Legea nr. 188/1999.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.V.A. împotriva Sentinţei nr. 423/F-CONT din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea reclamantului C.V.A.
Anulează în parte Decizia nr. 326 din 26 ianuarie 2011 emisă de Directorul General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Înlocuieşte sancţiunea disciplinară aplicată, de revocare din funcţia de conducere, cu sancţiunea disciplinară a diminuării drepturilor salariale pentru funcţia îndeplinită de reclamant cu 10% pe o perioadă de 3 luni.
Obligă pârâţii la plata în favoarea reclamantului a diferenţelor de drepturi salariale cuvenite, calculate începând cu data revocării din funcţia de conducere şi până la reintegrarea efectivă.
Respinge celelalte capete de cerere din acţiunea reclamantului, ca neîntemeiate.
Obligă pârâţii la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la instanţa de fond şi de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012 .
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4635/2012. Contencios. Alte cereri. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4650/2012. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
