ICCJ. Decizia nr. 4650/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4650/2012
Dosar nr. 175/32/2011
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 83/2011 din 24 mai 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta SC "U.M.B.R." SA Bacău în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Bacău şi Activitatea de Inspecţie Fiscală Bacău.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte pretenţia ca rezerva din evaluarea imobilelor vândute de reclamantă în decembrie 2007 să nu fie impozitate, întrucât, conform prevederilor legale, acest venit rezultat din surplusul de reevaluare poate fi impozitat numai când această rezervă îşi schimbă destinaţia, anume în momentul modificării destinaţiei rezervei, distribuirii rezervei către participanţi sub orice forme, lichidării, divizării, fuziunii contribuabilului sau oricărui alt motiv, inclusiv pentru folosirea acesteia în vederea acoperirii pierderilor contabile, astfel cum rezultă din coroborarea acestor prevederi cu cele din art. 19 din Codul fiscal, Curtea a apreciat că organele fiscale de control şi cele care au soluţionat contestaţia în mod corect au apreciat că aceste sume rezultate din surplusul de reevaluare şi-au schimbat destinaţia, din moment ce activele pentru care se calculase această plus - valoare au fost vândute în luna decembrie 2007 şi au ieşit din patrimoniul societăţii, iar suma de 4.176. 690 lei reprezenta un profit dintr-un venit asimilat, aşa cum rezultă din factura cu nr. 128 din 20 decembrie 2007 şi datelor din gestiunea contabilă a reclamantului, din care rezulta scoaterea acestor active din gestiune şi implicit a sumelor rezultate din reevaluare.
Instanţa de fond a constatat că legea lasă neimpozitat (dedus de la baza de impozitare) orice surplus de valoare rezultat din reevaluarea imobilelor, prezumându-se că orice creştere a valorii imobilelor ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale reprezintă în fapt o capitalizare indirectă, adică o reinvestire a profitului rezultat din creşterea valorii acestor active, fără însă ca această creştere valorică să fie urmare directă a activităţii comerciale desfăşurată de societatea a căror active au crescut valoric, raţiunea legiuitorului privind interesul acumulării de capital şi prevenirea decapitalizării forţate, adică acea decapitalizare care ar rezulta din impozitarea unor valori ce se pot regăsi numai scriptic în contabilitatea societăţii supuse impozitului pe profit şi ar putea conduce la destabilizarea veniturilor reale şi la ajungerea în incapacitatea de plată a respectivei societăţi comerciale. În situaţia în care, însă, societatea decide să vândă aceste active, legea obligă ca aceste rezerve consemnate anterior scriptic în contabilitatea debitoarei şi deduse de la impozitare, să fie supuse impozitării, întrucât destinaţia şi raţiunea legii pentru care fusese permisă deducerea în exerciţiile anterioare fiscale, anume creşterea capitalizării indirecte şi prevenirea decapitalizării prin impozitarea unor venituri scriptice, au dispărut prin înstrăinarea activelor, astfel că venitul rezultat din surplusul de valoare a acestor active şi care fusese evidenţiat până la vânzare ca rezerve din reevaluare să fie supus impozitării ca orice venit impozabil.
Însă, a reţinut judecătorul fondului, organul de control fiscal nu a impozitat aceste rezerve din reevaluare pentru anii anteriori anului fiscal 2007, perioadă în care destinaţia acestor rezerve a rămas neschimbată (făceau parte din capitalul social al reclamantului), ci numai când această destinaţie a rezervelor a dispărut prin vânzarea acestor active; cum singura raţiune pentru care legiuitorul permitea neimpozitarea (deducerea) surplusului din rezerva din reevaluare era capitalizarea societăţii care deţinea activele a căror valoare se dovedise mai mare la reevaluare, în momentul în care reclamantul a înstrăinat aceste active a schimbat destinaţia rezervei (aceasta comportându-se ca un accesoriu al imobilelor reevaluate şi care făcuseră parte din capitalul social) este normal ca diferenţa dintre valoare contabilă a imobilelor de la data divizării (intrării în patrimoniul şi gestiunea reclamantului) şi cea care rezultă din preţul mai mare obţinut din înstrăinarea acestor active să fie impozitat ca orice profit (dintr-un venit asimilat) pe care reclamantul l-a obţinut, devenind pe deplin aplicabile prevederile art. 2251 din Legea nr. 571/2003.
În speţă, organul fiscal a impozitat aceste rezerve numai în momentul în care a constatat că activele pentru care se consemnaseră scriptic aceste rezerve fuseseră înstrăinate şi scoase din gestiune, operaţiunea de recalculare fiind perfect legală, astfel încât Curtea a apreciat că nu poate fi primită susţinerea reclamantului conform căreia sumele primite ca preţ sau o parte a cestora ar reprezenta rezerve din reevaluarea mijloacelor fixe, întrucât pe de o parte rezerva se calculează, este dedusă şi există scriptic numai atâta timp cât activele care au generat-o sunt în patrimoniul societăţii comerciale şi formează o parte din capitalul social al acesteia, pentru raţiunile deja arătate, iar pe de altă parte partea din preţul obţinut şi care reprezintă rezerva din reevaluare, menţionată anterior în contabilitate, reprezintă o sumă de bani reală care a înlocuit aceste active şi un profit rezultat din vânzarea acestora, profit care poate fi dedus de la impozitare, însă numai în condiţiile art. 19 din Legea nr. 571/2003, adică numai în cazul în care acest profit reprezentat de fostele rezerve din reevaluare şi regăsite în preţul încasat din vânzarea activelor va fi folosit pentru achiziţionarea de utilaje şi tehnologii, în această din urmă situaţie regăsindu-se din nou raţiunea pentru care şi rezervele nu fuseseră impozitate cu titlu devenit, anume încurajarea capitalizării pentru societăţile comerciale.
În cauză, deşi a vândut activele pentru care se consemnase contabil o creştere a valorii acestora cu suma de 4.176.690 lei şi a rezultat prin aceasta schimbarea destinaţiei acestora şi ieşirea acestora din gestiunea sa, reclamantul are pretenţia ca tot profitul obţinut din vânzarea acestor active să fie în continuare dedus din baza de impozitare, deşi imobilele nu mai sunt în patrimoniul său, scopul capitalizării societăţii şi pentru care legea a permis deducerea să nu mai existe şi în fine, fără ca acesta să facă dovada că profitul rezultat din această vânzare a fost folosit pentru capitalizarea sa, pretenţie care nu poate fi susţinută de textele de lege analizate mai sus, motiv pentru care suma suplimentară cu titlu de impozit asupra rezervelor înstrăinate de reclamant a fost corect calculată şi imputată acestuia.
Referitor la anularea dreptului de deducere cu privire la sumele facturate ca urmare a cheltuielilor efectuate de reclamant în contul serviciilor de implementare a sistemului de management al calităţii în valoare de 30.000 lei, executate de SC I.T. SRL în baza contractului nr. 7347 din 23 iulie 2007, Curtea a apreciat că nu poate primi argumentele reclamantei, din moment ce, pentru ca să poată opera aceste deduceri, serviciile de management trebuie să fie necesare prin prisma specificului activităţilor desfăşurate (pct. 48 din H.G. nr. 44/2004), iar justificarea prestării efective a serviciilor se poate face prin studii de fezabilitate, proces-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, ori alte materiale corespunzătoare. Prima instanţă a apreciat că cel puţin condiţia necesităţii acestui studiu de implementare a sistemului de management al calităţii lipseşte în speţa de faţă, din moment ce specificul activităţii desfăşurate de reclamant nu implică, aşa cum susţine acesta, participarea acestuia la licitaţii organizate de societăţi naţionale şi internaţionale (nefiind făcută dovada că ar fi încercat în trecut să participe la o asemenea licitaţie şi ar fi fost respinsă pe motivul că-i lipseşte certificarea ISO 9001/2000).
În plus, aşa cum a apreciat şi organul de control fiscal, specificul activităţilor desfăşurate de reclamant (închirieri şi furnizare de utilităţi) şi numărul total al angajaţilor (în număr de 5 persoane) sunt elemente de fapt care reprezintă indicii ale lipsei unei necesităţi reale a acestui program de implementare managerial, al cărui cost este disproporţionat complet faţă de volumul, locul şi natura activităţilor desfăşurate de reclamant conform specialităţii sale de folosinţă, marja de apreciere a organelor de control fiind utilizată în mod adecvat şi rezonabil.
Instanţa de fond a mai reţinut că nici critica anulării dreptului de deducere pentru pretinsele reparaţii ale gardului ce împrejmuieşte locaţia unde funcţionează reclamantul nu poate fi primită ca fondată, din moment ce organele de control fiscal nu au identificat asemenea lucrări, iar reclamantul nu a dovedit, peste aceste constatări ex propriis sensibus ale organelor de control, că le-ar fi efectuat; mai mult, numărul mic de angajaţi şi ocuparea aceluiaşi spaţiu şi de către alţi comercianţi nu justifică în totalitate reparaţiile pe seama reclamantului, din moment ce deducerile operează strict numai pentru servicii sau lucrări necesare celui care solicită deducerea, iar nu pentru cheltuieli făcute în interesul altor persoane fizice sau juridice, nefiind făcută dovada că o asemenea împărţire a cheltuielilor de conservare ori îmbunătăţire a gardului ar fi făcut obiectul unor discuţii ori angajamente de plată între toţi locatarii, în sens contrar toţi aceştia putând pretinde că lucrările de conservare sau consolidare a gardului au fost efectuate din resurse proprii, ceea ce ar duce la deducerea de câteva ori a aceleiaşi lucrări de construcţie, fapt inadmisibil.
Împotriva Sentinţei nr. 83/2011 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC "U.M.B.R." SA Bacău.
Motivele de nelegalitate ale sentinţei au fost încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., cu trimitere şi la dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., arătându-se că:
- au fost încălcate prevederile art. 261(1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, devenind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. S-a subliniat că motivarea sentinţei este sumară, regăsindu-se practic în doar 3 pagini din cele 25 pagini, redându-se fără rezerve argumentele detaliate în întâmpinarea uneia dintre părţile pârâte, fără a se răspunde şi argumentelor aduse de societatea reclamantă în dovedirea acţiunii. Mai mult, sunt aspecte reţinute care dau naştere la numeroase interpretări, creând confuzie, iar spre exemplificare recurenta a indicat pasajul din care rezultă că rezervele din reevaluare ar fi făcut parte din capitalul social, ceea ce este incorect şi nici nu s-a pus în discuţie o astfel de problemă. Or, motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţie, pentru a răspunde în acest fel cerinţelor unui proces echitabil în conformitate cu art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene la Strasbourg (Cauza Boldea împotriva României din 15 februarie 2007, Cauza Helle împotriva Finlandei din 19 februarie 1997), în vederea garantării unor drepturi concrete şi efective şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii (Cauza Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980). În contextul în care motivarea instanţei nu corespunde cerinţelor mai înainte arătate, concluzionează recurenta, acest lucru echivalează cu nemotivarea hotărârii care se impune a fi desfiinţată pentru acest considerent:
- a fost ignorat Raportul de expertiză efectuat în cauză, în condiţiile în care proba cu expertiză a fost încuviinţată de către instanţă. Chiar dacă acest mijloc de probă a fost administrat în dosarul înregistrat iniţial pe rolul Tribunalului Bacău, Curtea de Apel şi-a însuşit concluziile expertului atunci când a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, motivând prin faptul că o expertiză judiciară a fost deja administrată de către instanţă. În opinia recurentei proba cu expertiza contabilă judiciară era elocventă pentru dezlegarea şi rezolvarea corectă a pricinii. Instanţa de judecată avea obligaţia de a motiva în fapt şi în drept de ce nu ia în consideraţie concluziile expertului sau să argumenteze de ce ia în calcul aceste concluzii. În speţă, instanţa de judecată nu a analizat şi nu a răspuns în legătură cu sumele ce reprezintă diferenţele în plus stabilite de organul de control faţă de sumele calculate de reclamantă, aspecte la care se referă şi raportul de expertiză judiciară vizând impozitul pe profit şi TVA datorate bugetului statului, sume la care s-au calculat dobânzi şi penalităţi aferente;
- soluţionarea s-a efectuat cu aplicarea/interpretarea greşită a legii potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, instanţa confundă schimbarea destinaţiei rezervei din reevaluare cu înstrăinarea din gestiune a mijloacelor fixe ce au făcut obiectul reevaluării Tratamentului fiscal al rezervei din reevaluare este reglementat de art. 22(5) din Codul fiscal care stabileşte regula generală, iar prin O.U.G. nr. 34/2009 s-a introdus o excepţia cuprinsă în art. 22 alin. (5) C. proc. civ. fiscal, alin. (51) limitând, pe de o parte recunoaşterea din punct de vedere fiscal a cheltuielilor aferente rezervelor din reevaluare, iar pe de altă parte limitează recunoaşterea rezervelor din reevaluare din punct de vedere fiscal la momentul scăderii din gestiune a mijloacelor fixe căruia îi sunt aferente. H.G. nr. 488/1999 pentru completarea normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 aduce precizări suplimentare în privinţa excepţiei menţionate anterior. În acest sens, rezervele reprezentând surplusul realizat din reevaluarea mijloacelor fixe, inclusiv a terenurilor, efectuată după data de 1 ianuarie 2004, existente în sold în contul "1065" la data de 30 aprilie 2009, inclusiv, care au dedus la calculul profitului impozabil, se impozitează la momentul modificării destinaţiei acestora, potrivit art. 22(5) C. fisc.
La data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 34/2009 (30 aprilie 2009) rezervele reprezentând surplusul din reevaluarea imobilelor vândute erau capitalizate în contul 1065 "Rezerve reprezentând surplusul realizat din rezerve din reevaluare" încă din luna decembrie 2007. Expertiza contabilă a constatat că sub aspectul legalităţii impozitării surplusului rezervelor din reevaluare efectuată de către organul de control, nu s-au aplicat corect reglementările legale în materia fiscală.
În privinţa afirmaţiei că societatea reclamantă nu a făcut dovada faptului că profitul realizat din această vânzare a fost folosit pentru capitalizarea sa, s-a arătat că acest fapt este total inechitabil deoarece prin impozitarea acestei rezerve din reevaluare nu s-a permis reclamantei achiziţionarea unui nou imobil de valoarea celui înstrăinat. Chiar în condiţiile unei lacune legislative, instanţa era obligată de art. 3 din C. civ. să se pronunţe cu privire la tratamentul diferenţiat şi inechitabil aplicat de către organele fiscale în speţă.
Instanţa a omis să se pronunţe şi în privinţa anulării dreptului de deducere cu privire la sumele facturate ca urmare a cheltuielilor efectuate de reclamantă în contul serviciilor de implementare a sistemului de management al calităţii. În opinia recurentei au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de pct. 48 din H.G. nr. 44/2008, fiind dovedită necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţii desfăşurate.
În fine, recurenta a criticat şi soluţia de respingere a cererii sale relativă la dreptul de deducere pentru reparaţiile gardului împrejmuitor, instanţa mulţumindu-se să argumenteze că organele de control nu au identificat asemenea lucrări ex propriis sensibus. În raportul de inspecţie fiscală se menţionează că lucrările de reparaţii nu s-au făcut şi în locaţia din Bacău însă trebuie observat că o asemenea afirmaţie nu are raport credibil pentru că la verificarea pe teren nu s-a încheiat un act doveditor semnat de persoanele care au făcut constatarea din care să facă parte şi un organ neutru.
Prin întâmpinare, intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău a răspuns punctual pentru fiecare din obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina recurentei-reclamante, înţelegând astfel să demonstreze încă odată că actele administrativ fiscale contestate sunt legale şi că în urma unei analize corecte instanţa a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică.
Examinând cauza, Înalta Curte reţine că este întemeiată critica ce vizează nerespectarea de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 261(1) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă şi "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", că sunt absolut pertinente trimiterile recurentei la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că motivarea este una din cerinţele respectării reale ale dreptului la un proces echitabil aşa cum este acesta consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de recurs observă că un control judiciar efectiv nu poate fi efectuat în contextul în care prin considerentele sentinţei nu se răspunde în concret pretenţiilor părţilor (susţineri şi apărări) şi că nemotivarea în fapt şi în drept este asimilată necercetării fondului, astfel că soluţia care se impune este aceea a casării sentinţei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312(3) teza III C. proc. civ., pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal la 31 martie 2009 s-a solicitat anularea Deciziei nr. 84 din 13 februarie 2009 prin care Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău a respins contestaţia împotriva deciziei de impunere nr. 319 din 11 decembrie 2008 şi raportului de inspecţie fiscală nr. 1527 din 10 decembrie 2008, precum şi suspendarea deciziei de impunere amintită şi prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 899.305 lei (impozitul pe profit suplimentar 673.066 lei plus majorări de întârziere, TVA în sumă de 4519 lei stabilită suplimentar aferentă reparaţiilor la gardul ce împrejmuieşte locaţia din C.R. nr. 199 Bacău, TVA suplimentar în cuantum de 5700 lei dedusă din 2 facturi din 31 decembrie 2007 emise de SC I.T. pentru servicii de consiliere şi elaborare a manualului calităţii în vederea implementării sistemului de management al calităţii).
Tribunalul Bacău s-a pronunţat prin Sentinţa nr. 268 din 22 aprilie 2010, admiţând în parte acţiunea în sensul menţinerii actelor administrativ fiscale în limitele sumei de 12.656 lei, însă Curtea de Apel Bacău, prin Decizia nr. 206/2011, a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău şi a casat sentinţa tribunalului constatând că aparţine curţii de apel competenţa judecării cauzei în primă instanţă.
Evaluarea de către curte de apel a acţiunii în anulare formulată de reclamanta SC "U.M.B.R." S.A. este însă una nu doar succintă dar şi neargumentată în drept, pentru niciuna din obligaţiile fiscale suplimentare în discuţie neexplicându-se motivele înlăturării susţinerilor reclamantei şi nici cele ale însuşirii apărărilor organului fiscal, nearătându-se temeiul juridic al soluţiei adoptate.
La pct. 1 al considerentelor ce vizează tratamentul fiscal al rezervei rezultate din reevaluarea bunurilor se remarcă aplicarea greşită a legii în timp, făcându-se referire la dispoziţii legale ce nu erau în vigoare la momentul controlului, 10 decembrie 2008, respectiv la art. 22 (51) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal introdus prin O.U.G. nr. 34/2009 (art. 32 pct. 4 din ordonanţă) care a intrat în vigoare la 14 aprilie 2009.
Nu au fost verificate în nici un fel susţinerile reclamantei care a invocat ca aplicabile în această materie prevederile legale în vigoare la momentul controlului de către organul fiscal, control care a vizat perioada 23 noiembrie 2004 - 30 iunie 2008, mai exact art. 22(5) C. fisc., art. 571 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a H.G. nr. 571/2003 privind Codul fiscal (cu relevanţă în privinţa momentului impozitării rezervei din reevaluarea imobilelor vândute de societatea reclamantă) precum şi Ordinul M.F.P. nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. Aceste susţineri au fost reiterate şi prin cererea de recurs, criticându-se în mod corect împrejurarea că judecătorul fondului nu a motivat înlăturarea acestora.
Pct. 2 al considerentelor sentinţei recurate - dreptul de deducere a TVA - cu privire la sumele facturate ca urmare a cheltuielilor efectuate de reclamant în contul serviciilor de implementare a sistemului de management al calităţii, instanţa de control judiciar observă, de asemenea că nu s-a procedat la o veritabilă analiză în contextul în care reclamanta a susţinut că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 referitoare la dovada clară a necesităţii efectuării cheltuielilor prin specificul activităţii desfăşurate.
Ca şi în cazul pct. 2 din considerente şi la pct. 3, (dreptul de deducere TVA pentru cheltuielile cu reparaţiile gardului împrejmuitor) prima instanţă şi-a însuşit punctul de vedere al autorităţii fiscale pârâte, fără a lămuri raţiunile/temeiurile de drept pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei.
Ezitările instanţei cu privire la administrarea probei cu expertiza tehnică contabilă sunt evidente, conform încheierii de şedinţă din 15 aprilie 2011 şi în ciuda menţiunii că este în discuţie doar interpretarea unor dispoziţii legale nu se clarifică pricina din punctul de vedere al niciuneia din obligaţiile fiscale suplimentare.
Având în vedere că în sumarele considerente ale sentinţei se subliniază că societatea nu a combătut concluziile organului fiscal, urmează ca în rejudecare să se aprecieze în ce măsură părerea unui specialist ar fi utilă cauzei prin verificarea documentelor contabile avute ca reper de organul fiscal, sau în măsura în care se nu consideră oportună administrarea probei prevăzute de art. 201 C. proc. civ., să se procedeze la o clarificare din punct de vedere juridic a aspectelor ce au generat demersul judiciar al SC "U.M.B.R." SA Bacău.
Nu în ultimul rând este important a se proceda la casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, pentru a asigura desfăşurarea unui proces echitabil în sensul real al înţelesului asumat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care recurenta a făcut trimitere într-un mod pertinent.
Instanţa de rejudecare urmează să examineze cauza şi să argumenteze în fapt şi în drept soluţia asupra căreia se va opri, în conformitate cu exigenţele prevăzute în art. 261(1) pct. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC "U.M.B.R." SA Bacău împotriva Sentinţei nr. 83/2011 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4644/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4653/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
