ICCJ. Decizia nr. 4657/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4657/2012
Dosar nr. 771/42/2011
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii P.I. şi N.N. au chemat în judecată Comuna G., judeţul Prahova, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata diferenţei dintre indemnizaţiile cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă şi indemnizaţiile plătite efectiv, actualizate cu rata inflaţiei de la data scadenţei fiecăreia şi până la data plaţii efective a sumelor datorate, precum şi în continuare.
În motivarea acţiunii, reclamanţii învederează, în esenţă că, la data de 8 august 2010, data stabilită pentru plata indemnizaţiilor aferente lunii iulie, au luat la cunoştinţă faptul ca au fost diminuate unilateral salariile şi indemnizaţiile cu 25%.
Salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă, contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă şi unul dintre drepturile asupra căruia cele două parţi ale raportului juridic au convenit şi l-au prevăzut în mod expres în conţinutul contractului, în conformitate cu dispoziţiile legale.
Susţin reclamanţii că reducerea unilaterală a salariului brut (indemnizaţiei) cu 25%, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele ale art. 1 alin. (1) din Primul protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 referitoare la protecţia proprietăţii
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 272/2011 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice - reprezentantul Statului Român, şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, prima instanţă a reţinut că Statul Român stă în proces, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, alături de Guvernul României, emitentul actului normativ contestat, având astfel calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că practica judiciară în soluţionarea litigiilor similare este unitară şi este cunoscut faptul că, prin Deciziile nr. 872/2010 şi nr. 874/2010, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea prevederilor Legii nr. 118/2010.
Chiar dacă reclamanţii au invocat în susţinerea acţiunii, cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, faptul că sunt aleşi în urma unui scrutin, subliniind că le sunt opozabile reglementările Legii nr. 118/2010 nu au relevanţă în speţa dedusă judecăţii.
Măsura de reducere a tuturor salariilor bugetarilor cu 25% are caracter temporar şi nu afectează substanţa dreptului constituţional protejat, adică dreptul la muncă şi implicit dreptul la salariul cuvenit pentru munca prestată.
Măsurile impuse au fost generate indubitabil de criza economico-financiară, iar opinia potrivit căreia s-a adus o gravă atingere dreptului de proprietate nu poate fi reţinută tocmai pentru a fi în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, jurisprudenţă care garantează dreptul de a continua primeşti un salariu într-un anumit cuantum.
Salariul corespunzător muncii deja prestate prezintă un obiect al proprietăţii persoanei, dar privit sub aspectul unei creanţe, mai clar suma actuală, pe care o primeşte un salariat şi nu cea viitoare care va deveni proprietatea funcţionarului (salariatului) în măsura în care va fi prestată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel au declarat recurs reclamanţii P.I. şi N.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs aşa cum impun prevederile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., recurenţii formulează critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenţii susţin că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 118/2010 raportat la calitatea de aleşi locali a primarului şi viceprimarului, potrivit Statutului aleşilor locali, arătând că legea se aplică inclusiv acelor demnitari care sunt salarizaţi exclusiv de la bugetul statului.
În continuare, recurenţii arată că primarul are calitatea de ordonator principal de credite în ceea ce priveşte bugetul local, că autorităţile publice nu sunt în subordinea Guvernului, primarul şi viceprimarul au o indemnizaţie fixă, iar unitatea administrativ-teritorială îşi constituie bugetul din alte surse de venituri decât cele ale bugetului de stat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Criticile formulate de recurenţi se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Raportat la susţinerile din recurs, Înalta Curte observă că diminuarea cu 25% a drepturilor salariale, ce constituie vătămarea invocată de reclamanţi prin acţiunea dedusă judecăţii, este aplicabilă inclusiv primarului şi viceprimarului, funcţii de demnitate publică alese ale căror indemnizaţii sunt prevăzute în Anexa nr. IX/3 la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, lege la care face trimitere în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, conform căruia: "Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%".
Fără îndoială, recurenţii-reclamanţi pot invoca atingerea adusă dreptului lor de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ le-ar fi fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Însă, este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag.2 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenţilor-reclamanţi, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost dispusă prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudenţa sa (cauza Broniowski împotriva Poloniei) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că, în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că "salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza Maggio şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietăţii".
Pentru considerentele arătate, constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de P.I. şi N.N. împotriva Sentinţei nr. 272/2011 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2012 .
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4655/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 4658/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
