ICCJ. Decizia nr. 4658/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4658/2012
Dosar nr. 1079/42/2011
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 1079/42/2011 reclamanta T.A.I. a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 pentru aprobarea procedurii de modificare, din oficiu, a vectorului fiscal cu privire la TVA, excepţie invocată în cadrul dosarului nr. 5508/120/2011 aflat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în contradictoriu cu Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
În motivarea excepţiei s-a arătat că prin Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1786/2010 s-a modificat procedura de înregistrare în scopuri de TVA, în sensul că aceasta se poate realiza şi din oficiu de către organul fiscal.
În aceste condiţii, Administraţia Finanţelor Publice Pucioasa a emis Decizia nr. 10855 din 29 aprilie 2011, prin care s-a dispus înregistrarea din oficiu a reclamantei ca plătitoare de TVA.
Arată reclamanta că din dispoziţiile Codului fiscal rezultă că, pentru a fi purtătoare de TVA, o operaţiune trebuie să fie: o vânzare de bunuri sau o prestare de servicii, care are caracter economic şi de continuitate şi care este efectuată de o persoană impozabilă cu TVA.
Cesiunea de drepturi de autor nu este nici vânzare de bunuri, nici prestare de servicii, ci o operaţiune juridică distinctă de oricare dintre acestea.
Cesiunea de drept de autor (drept de proprietate intelectuală) nu se asimilează cu vânzarea de bunuri, întrucât drepturile de autor nu sunt bunuri corporale (materiale), ci valori incorporale.
Totodată, cesiunea dreptului de autor nu se asimilează nici cu prestările de servicii, întrucât nu presupune o activitate în favoarea beneficiarului. Această soluţie este prezentă şi în jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Reclamanta arată că, deşi art. 50 din Tratat (libera circulaţie a serviciilor) şi Directiva cu privire la TVA din 2006 se referă la cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală ca fiind inclusă în categoria largă a prestărilor de servicii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat cele trei acte de drept comunitar european în sensul că includerea cesiunii drepturilor de autor în categoria prestărilor de servicii are doar semnificaţia că, nefiind nici vânzare de bunuri, nici prestare de servicii propriu-zisă, cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală este trecută în categoria prestărilor de servicii doar by default, adică în lipsa unei a treia categorii care să permită persoanelor implicate în aceste operaţiuni să beneficieze de libertăţile stabilite de Tratat, operaţiunea rămânând esenţial diferită de prestările de servicii, din perspectiva Regulamentului nr. 44/2001.
Din această perspectivă, textul din Codul fiscal român conform căruia cesiunea de drept de autor este calificată drept prestare de servicii apare ca fiind o implementare incorectă sau incompletă a directivei, ceea ce poate da naştere fie la aplicarea directă a directivei în dreptul intern, fie la întrebări preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţa română sesizată cu o contestaţie fiscală.
În orice caz, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a da interpretarea oficială şi obligatorie a dreptului Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 2009, potrivit căreia cesiunea de drepturi de autor nu este o prestare de servicii, este obligatorie pentru instanţele şi autorităţile naţionale, inclusiv pentru cele române.
Reclamanta a apreciat că textul Codului fiscal care asimilează cesiunea de drepturi de autor cu prestările de servicii nu este aplicabil, iar comportamentul fiscului român, care a decis, după 6 ani de aplicare a Codului fiscal, să considere cesiunea de drept de autor drept operaţiune purtătoare de TVA şi să aplice retroactiv TVA asupra unor contracte şi venituri pentru care nu s-au emis facturi purtătoare de TVA (şi deci nu au beneficiat de neutralitatea TVA-ului, în sensul compensării TVA-ului deductibil cu cel colectat), nu poate fi temeiul unei soluţii fiscale legale.
Mai mult, în speţă, TVA-ul care se presupune că ar fi trebuit achitat de către reclamantă a fost virat către bugetul de stat de către societatea comercială W.I.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin întâmpinarea formulată în temeiul art. 115 Cod de procedură civilă, a invocat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale pasive a Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar pe fond, a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 1786/2010 pentru aprobarea procedurii de modificare din oficiu a vectorului fiscal cu privire la TVA, invocată de către reclamanta a solicitat, în principal, respingerea acesteia ca nemotivată, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Pârâta a susţinut că prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determina principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu.
A solicitat să se constate că motivarea excepţiei de nelegalitate priveşte cu preponderenta aspecte de fond, asupra cărora Tribunalul Dâmboviţa a fost investit cu soluţionarea cererii reclamantei, ce formează obiectul dosarului nr. 5508/120/2011.
Prin Sentinţa nr. 103 din 29 martie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a respinge excepţia formulată în contradictoriu cu Preşedintele A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A respins totodată, ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1786/2010, invocată de reclamanta T.A.I. în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Finanţelor Publice Pucioasa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că Preşedintele A.N.A.F. nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ci doar reprezentantul acesteia.
Pe fondul excepţiei, Curtea de apel a arătat că Ordinul nr. 1786 din 28 aprilie 2010, prevede în mod detaliat procedura de urmat de organele fiscale pentru înregistrarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA, în conformitate cu dispoziţiile art. 153 sau 1531 din Codul fiscal şi pentru anularea anumitor înregistrări în scopuri de TVA, potrivit Capitolului I - Dispoziţii generale - din anexa 1 a ordinului.
Curtea a constatat ca reclamanta nu a indicat în ce măsură ordinul contestat este nelegal, faţă de Codul fiscal sau faţă de acte normative cu forţă juridică superioară, ci şi-a motivat cererea numai pe considerente de greşita reţinere de organul fiscal a caracterului purtător de TVA pentru cesiunea de drepturi de autor, reclamanta considerând ca nu pot fi aplicate cerinţele prevăzute de Codul fiscal în aceasta privinţa (respectiv operaţiunea sa fie o vânzare de bunuri sau o prestare de servicii, să aibă caracter economic şi de continuitate şi sa fie efectuata de o persoana impozabilă cu TVA).
Or, aceste aspecte nu pot fi examinate pe calea excepţiei de nelegalitate a ordinului mai sus menţionat, intrând în competenţa tribunalului - învestit cu soluţionarea contestaţiei împotriva Deciziilor nr. 10855 din 29 aprilie 2011 şi 20 din 29 iunie 2011 ale organelor fiscale, ţinând de modul de interpretare şi aplicare a reglementarilor Codului fiscal, cu consecinţa înregistrării în scopuri de TVA a reclamantei.
2. Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta T.A.I.
a) Motivele de recurs
Prin motivele de recurs, reclamanta a reluat explicaţiile şi argumentele formulate în faţa instanţei de fond, arătându-se că nu putea fi înregistrată din oficiu ca persoană impozabilă pentru că nu a desfăşurat activitate economică independentă.
Analiza motivelor de recurs
Înalta Curte, din examinarea motivelor de recurs, a prevederilor legale criticate, constată că recursul este nefondat, aşa cum se va explica în continuare.
Instanţa de contencios administrativ a fost sesizată cu cercetarea excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 1786/2010, motiv pentru care se vor expune prevederile care reglementează excepţia de nelegalitate.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 R, prevede că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual (...) poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 R au instituit mijlocul procesual prin care partea interesată poate contesta, pe calea excepţiei, legalitatea unui act administrativ unilateral, pentru a-şi demonstra pretenţiile sau pentru a valorifica un drept recunoscut de lege.
Ca natură juridică, excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare utilizat în cursul unei proceduri judiciare, atunci când autoritatea invocă, împotriva unui particular, existenţa unui act administrativ, iar acesta din urmă contestă legalitatea actului respectiv.
Excepţia de nelegalitate reprezintă o cale de control judiciar al legalităţii unui act administrativ.
Prin legalitatea actului administrativ se înţelege conformitatea acestuia cu reglementările legale cu forţă juridică superioară, în baza şi în executarea cărora a fost emis.
În speţă, nu au fost invocate motive de nelegalitate a procedurii instituite prin ordin, ci numai aspecte de fond privind legalitatea înregistrării în scopuri de TVA, din oficiu a reclamantei.
Criticile aduse au în vedere situaţia personală a reclamantei, respectiv faptul că nu se încadrează în categoriile de persoane care au obligaţia de a se înregistra ca plătitor de TVA, explicând situaţia veniturilor realizate din drepturile de autor.
Reclamanta nu a invocat în susţinerea excepţiei nici un fel de elemente pe care le-ar conţine ordinul şi care să contravină reglementărilor legale cu forţă juridică superioară, în baza şi în executarea cărora a fost emis ordinul, ci numai aspecte referitoare la greşita aplicare şi interpretare a legii naţionale prin prisma interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a activităţii asupra căreia s-a aplicat taxa pe valoare adăugată.
Contestarea debitului stabilit ca urmare a înregistrării din oficiu nu are legătură cu legalitatea ordinului, ci constituie chestiuni de fond ce vor fi analizate de instanţa investită cu examinarea legalităţii actului de impunere.
În consecinţă, hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, motiv pentru care în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de T.A.I. împotriva Sentinţei nr. 103 din 29 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4657/2012. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4659/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
