ICCJ. Decizia nr. 4705/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4705/2012
Dosar nr. 467/42/2011
Ședința publică din 9 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 251 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC P.C. SA, prin administrator judiciar E.I. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta C.A.O.P.A.A., din cadrul M.F.P., prin care solicita anularea Deciziilor nr. 008 din 4 ianuarie 2011 şi nr. 055 din 25 februarie 2011 emise de către pârâtă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 64599 din 27 noiembrie 2009, reclamanta a solicitat eliberarea autorizaţiei de antrepozit fiscal pentru activităţile desfăşurate la punctul de lucru situat în Ploieşti, Jud. Prahova, cerere la care a anexat documentaţia necesară, astfel că la data de 12 martie 2010 i s-a eliberat autorizaţia de antrepozit fiscal, valabilă începând cu data de 1 aprilie 2010.
Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, care la dispoziţiile art. 4 art. 6 şi 7 a prevăzut că „antrepozitarii autorizaţi care deţin autorizaţii valabile la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, a căror valabilitate, până la data de 31 august 2010, nu depăşeşte 3 ani în cazul contribuabililor mari şi mijlocii şi, respectiv, un an în cazul contribuabililor mici de la data de începere a valabilităţii autorizaţiei, au obligaţia de a se conforma prevederilor art. 1 pct. 13, 15 şi 17 până la data de 31 august 2010 inclusiv. Nerespectarea prevederilor alin. (5) şi (6) atrage revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal”.
Dispoziţiile art. 1 pct. 13, 15 şi 17 din O.U.G. 54/2010 prevedeau că:
13. „La articolul 20626 alin. (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins: "a) să constituie în favoarea autorităţii competente o garanţie pentru producţia, transformarea şi deţinerea de produse accizabile în regim suspensiv de accize, precum şi o garanţie pentru circulaţia acestor produse în regim suspensiv de accize, în conformitate cu prevederile art. 20654şi în condiţiile stabilite prin normele metodologice",
15. La articolul 20628 alin. (2), lit. f) se modifică şi va avea următorul cuprins: "f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată."
17. La art. 20654, alin. (1), (4) şi (5) se modifică şi vor avea următorul cuprins: "Art. 20654- alin. (1) Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat au obligaţia depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, conform prevederilor din normele metodologice, care să asigure plata accizelor care pot deveni exigibile. În situaţia în care antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat înregistrează obligaţii fiscale restante cu mai mult de 30 de zile, administrate de A.N.A.F., garanţia se extinde şi asupra acestora de drept şi fără nicio altă formalitate. (4) Garanţia reprezintă 6% din valoarea accizelor aferente produselor ce ar rezulta la nivelul unui an, potrivit capacităţilor tehnologice de producţie pentru antrepozitul nou-înfiinţat. Pentru antrepozitarii autorizaţi, valoarea garanţiei se va calcula prin aplicarea procentului de 6% la valoarea accizelor aferente ieşirilor de produse accizabile din ultimul an, dar nu mai puţin de 6% din valoarea accizelor aferente produselor ce ar rezulta potrivit capacităţilor tehnologice de producţie. Tipul, modul de calcul, valoarea şi durata garanţiei vor fi prevăzute în normele metodologice. (5) Valoarea garanţiei va fi analizată periodic, pentru a reflecta orice schimbări în volumul afacerii sau în nivelul de accize datorat”.
Aşadar, obligaţiile prevăzute de textele legale citate anterior se refereau, în esenţă, la necesitatea constituirii unei garanţii pentru activităţile expres precizate, în conformitate cu prevederile art. 20654 şi în condiţiile normelor metodologice, interdicţia de a înregistra obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată, precum şi obligaţia depunerii unei garanţii care să asigure plata accizelor ce vor deveni exigibile, în cuantum de 6% din valoarea accizelor aferente produselor ce ar rezulta la nivelul unui an sau din valoarea accizelor aferente ieşirilor de produse accizabile din ultimul an, tipul, modul de calcul, valoarea şi durata garanţiei urmând a fi prevăzute în nomele metodologice.
Ulterior, Guvernul României a adoptat hotărârea nr. 768/2010, care la art. 3 pct. 14 prevedea că „în vederea respectării prevederilor art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010, antrepozitarii autorizaţi au obligaţia de a depune la autoritatea fiscală centrală - direcţia de specialitate care asigură secretariatul Comisiei, până la data de 31 august 2010 inclusiv, documentele necesare pentru conformarea prevederilor respective.”
Or, a reţinut instanţa de fond că este neîndoielnic faptul că până la data limită prevăzută anterior, reclamanta a depus doar declaraţia privind capacitatea de producţie, întocmită potrivit prevederilor art. 1 lit. b) pct. 10 alin. (21) din H.G. nr. 768/2010 şi înregistrată sub nr. 47925 din 31 august 2010, fără însă să depună dovada depunerii cauţiunii menţionate anterior şi dovada inexistenţei debitelor restante la bugetul consolidat al statului – situaţie de fapt ce a fost recunoscută, practic, de către ambele părţi.
În ce priveşte dovada inexistenţei obligaţiilor fiscale restante, se reţine că, în esenţă, reclamanta a susţinut inexistenţa unei astfel de obligaţii legale în sarcina antrepozitarului autorizat, precum şi că sarcina verificării acestui aspect revenea pârâtei.
Însă, s-a considerat că susţinerile reclamantei sunt doar rodul unei interpretări eronate a prevederilor legale citate anterior.
Astfel, s-a spus că este neîndoielnic faptul că prin art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010 şi art. 3 pct. 14 din H.G. nr. 768/2010, legiuitorul a prevăzut în sarcina antrepozitarilor autorizaţi, două obligaţii de rezultat, constând în îndeplinirea obligaţiilor legale, precizate anterior, precum şi depunerea de documente din care să rezulte această conformare.
Concluzia precizată rezultă din interpretarea gramaticală şi logică a dispoziţiilor legale citate, în care se face referire expresă la obligarea conformării faţă de anumite prevederi legale, precum şi obligaţia depunerii la autoritatea fiscală centrală - direcţia de specialitate care asigură secretariatul Comisiei de documente din care să rezulte îndeplinirea tuturor cerinţelor legale.
Aşadar, de vreme ce legiuitorul a obligat antrepozitarii autorizaţi ca până la 31 august 2010 să nu înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul consolidat de stat, mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată, precum şi să depună documente din care să rezulte această împrejurare, se consideră că în mod corect pârâta a apreciat că reclamantei îi revenea obligaţia de a depune până la data precizată dovezi în sensul menţionat, respectiv un certificat de atestare fiscală, în care se menţionau sarcinile şi obligaţiile fiscale ale acesteia.
Nu a fost reţinută apărarea reclamantei conform căreia nu există nici un text legal care să impună obligaţia depunerii acestui certificat. Aceasta întrucât textele analizate o obligau practic pe reclamantă să facă dovada că nu înregistrează obligaţii fiscale restante, de genul celor precizate, dovadă pe care aceasta trebuia şi putea să o facă doar prin depunerea unui certificat de atestare fiscală, conform dispoziţiilor art. 1 din Ordinul M.F.P. nr. 752/2006.
De asemenea, s-a apreciat că este lipsită de suport juridic afirmaţia reclamantei – în sensul că antrepozitarul trebuia doar să nu înregistreze obligaţii fiscale restante, iar nu să facă această dovadă, sarcina verificării şi constatării lipsei debitelor fiscale revenind pârâtei -, întrucât, aşa cum s-a arătat, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia antrepozitarului de a depune dovezi din care să rezulte conformarea faţă de prevederile art. 4 pct. 6 din O.U.G. nr. 54/2010, deci de a dovedi lipsa obligaţiilor fiscale restante, probă care se putea face exclusiv prin intermediul certificatului de atestare fiscală.
Este corect că pârâta avea competenţa constatării îndeplinirii acestei obligaţii de către antrepozitar, însă această împrejurare nu exclude în vreun fel obligaţia antrepozitarului de a dovedi lipsa debitelor fiscale mai vechi de 60 de zile.
În plus, reclamanta nu a făcut în vreun fel această dovadă, nici la pârâtă şi nici în faţa instanţei – la dosar neexistând vreo probă (certificat de atestare fiscală, aşa cum s-a menţionat) din care să rezulte că la data de 31 august 2010 reclamanta nu înregistra datorii fiscale restante la bugetul consolidat de stat, mai vechi de 60 de zile.
Referitor la susţinerea reclamantei – privind, în esenţă, faptul că nu era necesară depunerea unui nou certificat de atestare fiscală, atât timp cât depusese deja unul la data depunerii cererii de autorizare -, s-a considerat că această afirmaţie este nejustificată, fiind contrară intenţiei legiuitorului, care a obligat expres antrepozitarii autorizaţi să facă dovada lipsei debitelor restante la bugetul de stat, mai vechi de 60 de zile de la data scadenţei, până la data de 31 august 2010.
Aşadar, legiuitorul a dat posibilitatea antrepozitarilor autorizaţi ca, începând cu data publicării O.U.G. nr. 54/2010 în M. Of. al României – 23 iunie 2010 – şi până la data limită 31 august 2010, să îşi achite obligaţiile fiscale restante la bugetul general consolidat de stat, urmând ca până la ultima dată precizată să facă dovada inexistenţei debitelor restante, mai vechi de 60 de zile, sub sancţiunea revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal, potrivit art. 4 alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2010.
Or, certificatul de atestare fiscală depus în luna noiembrie 2009 făcea dovada stării fiscale a reclamantei la acel moment, astfel că era imperios necesară depunerea unui nou certificat de atestare fiscală, din care să rezulte inexistenţa debitelor fiscale ale reclamantei mai vechi de 60 de zile, la data limită fixată de legiuitor, 31 august 2010.
Totodată, din actele depuse la dosar, mai rezultă că în luna martie 2010 reclamanta a înregistrat debite fiscale la bugetul consolidat de stat, precum şi faptul că reclamanta nu a făcut dovada în faţa instanţei că la data de 31 august 2010 nu înregistra debite restante mai vechi de 60 de zile, pentru ca prezenta instanţă să considere că, chiar daca SC P.C. SA nu s-a conformat obligaţiei legale de a face dovada inexistenţei de astfel de debite restante, totuşi ea a îndeplinit prima condiţie legală de rezultat - respectiv de a nu avea astfel de debite restante.
În ce priveşte obligaţia depunerii garanţiei, s-a reţinut că dispoziţiile legale citate anterior stabilesc imperativ faptul că garanţia trebuie să respecte condiţiile din normele metodologice ale codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Or, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 54/2004 şi în vederea corelării cu dispoziţiile acesteia, Normele metodologice ale c. fisc. au fost şi ele modificate, astfel că potrivit normelor metodologice ale art. 20654, respectiv pct. 108 alin. (2) „garanţia poate fi sub formă de depozit în numerar şi garanţie personală”.
S-a mai reţinut că în cadrul documentaţiei de obţinere a autorizaţiei de antrepozit fiscal, reclamanta a făcut dovada, prin procesul - verbal de sechestru nr. 1053802 din 4 iunie 2010, constituirii unei garanţii reale imobiliare asupra unui imobil din localitatea Murtfatlar, jud. Constanţa.
Ca urmare, este evident că garanţia constituită de către reclamantă nu îndeplinea cerinţele legale impuse prin O.U.G. 54/2010, câtă vreme garanţia trebuia constituită exclusiv sub forma de depozit în numerar sau garanţie personală.
Astfel, s-a reţinut că la data constituirii garanţiei (4 iunie 2010), dispoziţiile normelor metodologice ale art. 20654, respectiv pct. 108 alin. (2) prevedeau expres că garanţia poate fi sub formă de depozit în numerar, garanţii personale sau ipotecă asupra unor bunuri imobile din ţară.
Aşadar, la data constituirii, garanţia reclamantei îmbrăca una din formele legale prevăzute la acel moment, însă, aşa cum s-a arătat anterior, prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 768/2010, formele garanţiei au fost restrânse doar la depozit în numerar şi garanţie personală, reclamanta având obligaţia să se conformeze la aceste norme.
S-a considerat că este lipsită de relevanţă susţinerea reclamantei privind valabilitatea garanţiei sale şi incidenţa dispoziţiilor pct. 108 alin. (2) pct. 2 din Normele metodologice ale art. 20654 din c. fisc., care prevăd valabilitatea garanţiei, atât timp cât aceasta nu a fost executată de către autoritatea fiscală competentă.
Aceasta, întrucât textul precizat trebuie coroborat cu obligaţia antrepozitarilor de a constitui garanţia în cele două forme precizate anterior.
În plus, dispoziţiile legale precizate trebuie interpretate sistematic, prin raportare la toate dispoziţiile pct. 108 menţionat, deci ca referindu-se doar la garanţia reglementată de acesta, respectiv garanţia sub formă de depozit în numerar şi garanţia personală.
S-a apreciat, aşadar, că garanţia ipotecară a reclamantei a fost valabilă la data constituirii sale, fiind conformă normelor metodologice al C. fisc. de la acel moment, însă ulterior, ca urmare a modificării tipului şi condiţiilor de garanţie prin O.U.G. nr. 54/2010 şi H.G. nr. 768/ 2010, reclamanta era obligată să se conformeze noilor prevederi (obligaţie expres stipulată de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2010), mai ales că garanţia sa nu se mai încadra în categoria celor prevăzute de noile dispoziţii legale, obligaţie pe care însă nu a respectat-o.
Practic, s-a considerat că intenţia legiuitorului – de a acorda un interval de timp, cuprins între data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2010 şi data de 31 august 2010 – a avut rolul de a da posibilitatea antrepozitarilor autorizaţi să se conformeze dispoziţiilor acestei ordonanţe de urgenţă, ca urmare a modificărilor aduse c. fisc. şi normelor metodologice de aplicare a acestuia.
S-a mai reţinut că argumentul reclamantei privind faptul că neîndeplinirea fiecărei din cele două obligaţii precizate atrăgea sancţiunea revocării conf. art. 20628 alin. (2) pct. 2 lit. b) şi f), sancţiune neluată de către pârâtă până la momentul emiterii Deciziei nr. 008/2011 – nu este relevant în ce priveşte legalitatea şi temeinicia deciziilor contestate.
Astfel, în principiu este corectă susţinerea reclamantei, însă neanularea/ nerevocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal în perioada 1 septembrie 2010 (după expirarea termenului limită, 31 august 2010 şi 4 ianuarie 2011 (când a fost emisă Decizia nr. 008) nu poate constitui vreo cauză de nelegalitate sau netemienicie a măsurii revocării autorizaţiei de antrepozit fiscal a reclamantei, mai ales că nu există vreo menţiune legală care să dispună că nerevocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal într-o anumită perioadă de timp decade pârâta din dreptul de a lua această măsură.
Altfel spus, trecerea unei perioade de timp de aproximativ 4 luni de la expirarea termenului limită stabilit de legiuitor nu a stins dreptul Comisiei de a dispune revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal a reclamantei şi nici nu a acoperit/ înlăturat nerespectarea obligaţiilor legale de către aceasta.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării Deciziilor nr. 008 din 4 ianuarie 2011 şi nr. 055 din 25 februarie 2011, emise de Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, ca netemeinice şi nelegale.
A fost criticată soluţia instanţei de fond ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a considerat că este nelegală interpretarea dată de Comisia pentru autorizare şi care a dus la revocarea autorităţii de antrepozit fiscal pentru că cele două documente – certificatul de atestare fiscală şi dovada constituirii garanţiei, nu era necesar a fi depuse potrivit legii ci ca urmare a interpretării dispoziţiilor legale.
Societatea a depus în termenul legal, cu adresa din 31 august 2010, documentul la care dispoziţiile legale invocate de către comisie făceau referire în mod expres, declaraţia pe propria răspundere privind capacitatea de producţie, dar a fost considerată insuficientă.
O.U.G. nr. 54/2010 se referă la un singur document pe care îl prevede în mod expres: declaraţia pe propria răspundere privind capacitatea de producţie, declaraţie prevăzută de pct. 108 alin. (1), (5) şi (19), iar pct. 13 şi 17 ale art. 1 din O.U.G. nr. 54/2010 referitoare la obligaţia constituirii unei garanţii fac trimitere la normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în ceea ce priveşte condiţiile constituirii garanţiei.
Prin această trimitere se impunea obligaţia din partea autorităţii competente la actualizarea garanţiei potrivit noului mod de calcul şi comunicarea cuantumului acestuia antrepozitarului autorizat.
Depunerea concomitentă a dovezii de constituire a garanţiei şi a informaţiilor necesare pentru actualizarea cuantumului garanţiei potrivit noului mod de calcul prin comunicare către organul competent a declaraţiei pe propria răspundere se exclud dacă se analizează procedura reglementată de pct. 108 din Normele metodologice.
S-a arătat că actualul nivel al garanţiei de 985.000 euro nu a fost stabilit de recurentă, ci a fost determinat prin Decizia nr. 064/2010 emisă de Comisie, iar în anul 2011 a fost reactualizată prin Decizia nr. 9 din 3 mai 2011 emisă de D.J.A.O.V. Buzău, ceea ce dovedeşte că nivelul garanţiei se determină de către organul vamal şi nu de antrepozitar şi de aceea, nu se poate imputa societăţii neconstituirea unei noi garanţii dacă nu a fost stabilit cuantumul de către autoritatea competentă ca urmare a schimbării modului de calcul a garanţiei prin raportare la capacitatea tehnologică de producţie.
Această interpretare a fost împărtăşită chiar şi de D.G.M.D.R.S. în Nota nr. 721156 din 23 noiembrie 2010 ce a stat la baza deciziei de revocare a autorităţii de antrepozit fiscal şi care se referă la „o eventuală diferenţă de garanţie”, iar recurenta a arătat că în lipsa unei decizii de actualizare a nivelului garanţiei nu se poate constitui „o eventuală diferenţă de garanţie”.
S-a considerat că susţinerile instanţei de fond privind nedepunerea garanţiei sunt în contradicţie cu dispoziţiile pct. 108 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că prin procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunurile imobile din data de 4 iunie 2010 înregistrat la D.G.A.M.C. sub nr. 1053002 s-a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale acesteia pentru a se asigura plata accizelor care pot deveni exigibile pentru suma de 985.000 euro, iar conform pct. 108 alin. (2) pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. „garanţiile constituite sunt valabile atâta timp cât nu sunt executate de autoritatea fiscală teritorială la care sunt înregistraţi ca plătitori de impozite şi taxe antrepozitarul autorizat, deţinătorul înregistrat şi expeditorul înregistrat”.
Cu toate acestea, Comisia a emis decizia de revocare fără a ţine seama de garanţia depusă iniţial care a fost recunoscută de reprezentanţii M.F.P. ca valabilă.
Comisia nu a luat în seamă procesul - verbal de sechestru asigurător atunci când a examinat decizia de revocare pentru că ar fi fost depus prea târziu, cu ocazia soluţionării contestaţiei, iar instanţa de fond, prin înlăturarea susţinerilor reclamantei în privinţa acestui aspect, a interpretat greşit dispoziţiile legii şi a încălcat şi principiul aplicării în timp a normei juridice deoarece a lipsit de efecte garanţiile imobiliare constituite anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 768/2010.
Mai mult, instanţa de fond s-a substituit organului emitent al deciziei de revocare în motivarea măsurii luate pentru că acesta nu a susţinut că procesul-verbal de sechestru ca şi garanţie imobiliară şi-a încetat valabilitatea ca efect al intrării în vigoare a H.G. nr. 768/2010.
S-a criticat soluţia instanţei de fond şi pentru că a făcut o greşită apreciere a probelor administrate în cauză dar şi prin aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.
Dacă s-ar urma raţionamentul Comisiei şi al instanţei de fond în sensul că ar fi necesară depunerea, pe lângă declaraţia pe propria răspundere şi a dovezii constituirii garanţiei şi a unui certificat de atestare fiscală, s-ar face abstracţie, susţine recurenta, de prevederile pct. 108 alin. (1) pct. 4 și 15 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
Şi în privinţa necesităţii depunerii certificatului de atestare fiscală, raţionamentul este greşit deoarece nu este posibil ca prin „documente necesare pentru conformare” legiuitorul să aplice un raţionament în privinţa documentelor ce ar rezulta la pct. 13 şi 17 şi un alt raţionament în cazul pct. 15.
Din punctul de vedere al recurentei, legiuitorul a urmărit furnizarea unor informaţii pe care Comisia nu le avea la dispoziţie fără depunerea declaraţiei privind capacităţile de producţie, sub sancţiunea revocării autorizaţiei, dat fiind faptul că pentru cele două situaţii există posibilitatea sancţionării antrepozitarului potrivit art. 20628 alin. (2) lit. c) şi f) iar nesancţionarea acesteia este un indiciu că nu se află în ipoteza reglementată de cele două prevederi.
S-a arătat şi faptul că depunerea de către antrepozitar a unui certificat de atestare fiscală nu ar avea nicio finalitate de vreme ce situaţia obligaţiilor fiscale ale antrepozitarului este recunoscută de către comisie, iar pe de altă parte, pe tot parcursul deţinerii autorizaţiei de antrepozit fiscal se verifică de către Comisie dacă societatea are obligaţii fiscale restante mai vechi de 60 de zile în vederea revocării autorizaţiei sau suspendării ei.
S-a invocat şi faptul că în situaţii identice, organele competente nu au procedat la revocarea autorizaţiei deşi societăţile comerciale au depus declaraţii pe proprie răspundere privind capacităţile de producţie fără a depune certificatul de atestare fiscală sau dovada de constituire a garanţiei, iar din procesul-verbal al şedinţei a rezultat că 3 membrii ai comisiei au solicitat amânarea soluţionării contestaţiei în vederea primirii unor clarificări suplimentare.
3. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:
În faţa instanţei de fond reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 008 din 4 ianuarie 2011 a Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate prin care s-a dispus revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nr. RO/0129829/PP01 din 12 martie 2010 şi a Deciziei nr. 055 din 25 februarie 2011 emisă de aceeaşi Comisie, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziei nr. 008 din 4 ianuarie 2011.
Revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal deţinută de reclamantă a fost dispusă pentru că nu s-a conformat prevederilor alin. (6) al art. 4 din O.U.G. nr. 54/2010, respectiv nu a depus documente care să dovedească faptul că nu înregistrează datorii la bugetul general consolidat şi faptul că a constituit garanţia potrivit noilor prevederi legale cu adresa înregistrată la M.F.P. sub nr. 119772 din 31 august 2010, depunând doar declaraţia pe propria răspundere privind capacitatea maximă de producţie a utilajelor şi instalaţiilor aparţinând antrepozitului fiscal.
Potrivit art. 4 alin. (6) şi alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, „(6) Antrepozitarii autorizaţi care deţin autorizaţii valabile la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, a căror valabilitate, până la data de 31 august 2010, nu depăşeşte 3 ani în cazul contribuabililor mari şi mijlocii şi, respectiv, un an în cazul contribuabililor mici de la data de începere a valabilităţii autorizaţiei, au obligaţia de a se conforma prevederilor art. 1 pct. 13, 15 şi 17 până la data de 31 august 2010 inclusiv. (7) Nerespectarea prevederilor alin. (5) şi (6) atrage revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal”.
Art. 1 pct. 13, 15 şi 17 din O.U.G. nr. 54/2010 prevedeau că: „pct. 13 - să constituie în favoarea autorităţii competente o garanţie pentru producţia, transformarea şi deţinerea de produse accizabile în regim suspensiv de accize, precum şi o garanţie pentru circulaţia acestor produse în regim suspensiv de accize, în conformitate cu prevederile art. 20654 şi în condiţiile stabilite prin normele metodologice; pct. 15 - antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată şi pct. 17 - antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat au obligaţia depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, conform prevederilor din normele metodologice, care să asigure plata accizelor care pot deveni exigibile. În situaţia în care antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat înregistrează obligaţii fiscale restante cu mai mult de 30 de zile, administrate de A.N.A.F., garanţia se extinde şi asupra acestora de drept şi fără nicio altă formalitate”.
Cu privire la obligaţia de depunere a dovezilor privind obligaţiile fiscale restante, instanţa de fond a reţinut că în luna martie 2010 reclamanta înregistra debite fiscale la bugetul consolidat de stat şi că nu a făcut dovada în faţa instanţei că la 31 august 2010 nu înregistra debite restante mai vechi de 60 de zile.
În legătură cu aceste susţineri, în concluziile scrise, depuse în faţa instanţei de fond, reclamanta a invocat faptul că societatea SC P.C. SA a intrat în insolvenţă la data de 30 iunie 2010, iar creanţele anterioare acestei date au făcut obiectul înscrierii la masa credală şi conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, ele se vor achita în conformitate cu prevederile planului de reorganizare.
Totuşi, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la această apărare a reclamantei.
La dosarul instanţei de fond nu s-au depus însă dovezi cu privire la aceste aspecte privind declararea stării de insolvabilitate, a creanţelor fiscale ce s-au înscris în planul de reorganizare.
În lipsa acestor probe, instanţa de recurs nu poate verifica apărările reclamantei.
Potrivit art. 314 C. proc. civ. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite”.
Cum în cauză situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, nu se poate proceda la judecarea fondului pricinii şi este necesară trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La rejudecare, instanţa de fond va solicita reclamantei să depună înscrisuri referitoare la declararea stării de insolvenţă sau faliment a acesteia, planul de reorganizare şi să analizeze obligaţia recurentei-reclamante de a face dovada că nu înregistra debite fiscale restante la bugetul consolidat al statului, în raport de aceste înscrisuri.
În privinţa obligaţiei de a constitui garanţia potrivit noilor prevederi legale, cel de-al doilea motiv de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, la rejudecare instanţa de fond va analiza apărările reclamantei în raport de faptul că aceasta a depus declaraţia privind capacitatea de producţie şi de faptul că art. 20626 alin. (1) lit. a) C. fisc., modificat prin art. 1 pct. 13 din O.U.G. nr. 54/2010, face referire la prevederile art. 20654 şi la condiţiile stabilite prin Normele metodologice, iar în aceste norme procedura de constituire a garanţiei este reglementată în mai multe etape şi dacă organele fiscale aveau obligaţia de a comunica cuantumul garanţiei.
Se vor solicita reclamantei şi dovezi în legătură cu interpretarea diferită a dispoziţiilor legale în baza cărora a fost revocată autorizaţia de antrepozit fiscal în cazul altor societăţi comerciale aflate într-o situaţie identică cu a acesteia.
În baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.C. SA, prin administrator judiciar E.I. I.P.U.R.L. împotriva Sentinţei nr. 251 din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4712/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 4672/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
