ICCJ. Decizia nr. 4385/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4385/2012
Dosar nr. 2803/1/2012
Şedinţa publică de la 26 octombrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4837 din 19 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva Sentinţei nr. 4315 din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul P.I. şi a obligat pârâtul să-i acorde reclamantului gradul profesional de subinspector de poliţie, în condiţiile art. 21 alin. (3) din Lega nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
Dreptul recunoscut de lege intimatului-reclamant a fost vătămat prin refuzul exprimat de recurentul-pârât, prin Adresa nr. 294310 din 2 iulie 2010, şi instanţa de fond a constatat corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului să-i acorde reclamantului gradul profesional de subinspector de poliţie.
Data de la care a fost recunoscut acest drept intimatului-reclamant şi anume cu începere de la 8 august 2003 a fost greşit stabilită de instanţa de fond, fără a se avea în vedere că trecerea în corpul ofiţerilor nu intervine de drept, prin efectul dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, fiind numai o vocaţie pentru care persoana interesată trebuie să-şi exprime opţiunea şi să dovedească îndeplinirea cerinţelor legale pentru acordarea gradului profesional solicitat.
Din actele dosarului, rezultă că, deşi a obţinut diploma de licenţă în sesiunea iulie 2003, intimatul-reclamant nu a solicitat valorificarea dreptului său de a fi încadrat în corpul ofiţerilor, cu gradul profesional de subinspector de poliţie, decât prin memoriul înregistrat sub nr. 14979/SRP/24 iunie 2010 la Ministerul Administraţiei şi Internelor; instanţa de fond a apreciat, deci, fără temei că şi pentru perioada anterioară formulării acestei cereri a existat din partea autorităţii pârâte un refuz nejustificat de acordare a gradului profesional de subinspector de poliţie.
Sub acelaşi aspect, hotărârea atacată se dovedeşte a fi nelegală şi netemeinică, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată nu cuprinde nici o referire la data de la care se solicită acordarea dreptului recunoscut de lege.
În raport cu obiectul acţiunii, se constată că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut şi anume, stabilirea unei alte date pentru executarea hotărârii prin acordarea gradului profesional solicitat, deşi intimatul-reclamant nu a formulat o asemenea cerere, prin derogare de la regula de drept comun, instituită prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că, în lipsa unui astfel de termen, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Împotriva acestei decizii, invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare P.I., susţinând că soluţia este rezultatul unei greşeli materiale, constând în aprecierea greşită a instanţei de recurs asupra datei acordării drepturilor solicitate. De asemenea, contestatorul invocă şi teza finală a dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., referitoare la omisiunea instanţei de a cerceta toate motivele de recurs, precum şi alte critici care vizează fondul deciziei atacate (lipsa rolului activ al judecătorului, nemotivarea).
Curtea, analizând contestaţia în anulare, în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 din acest cod, invocate de contestator ca temei al căi de atac formulate, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Contestatorul susţine că soluţia dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, constând în aprecierea greşită a instanţei asupra datei acordării de către prima instanţă a drepturilor solicitate.
Fiind un text legal de excepţie iar excepţia fiind, potrivit unui principiu de drept, de strictă interpretare, nici noţiunea de „greşeală materială" folosită de art. 318 teza I C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât tot restrictiv.
Astfel, în sensul art. 318 C. proc. civ., „greşelile materiale" sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, care nu a urmărit, astfel, să pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Ori, susţinând că aprecierea instanţei de recurs asupra datei acordării drepturilor solicitate este greşită, apreciere care a fost făcută argumentat, pe baza probelor existente la dosar şi prin raportarea explicită la acestea, contestatorul invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs - prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile - a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate; aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced, însă, noţiunii de „greşeală materială" în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Celelalte aspecte invocate de contestator nu vor fi supuse analizei întrucât, fie nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., invocat ca temei al căii de atac formulate, (criticile ce vizează fondul cauzei), fie, deşi sunt prevăzute de dispoziţiile legale susmenţionate (teza a II-a), nu pot fi invocate de contestator care, în recurs, având calitatea de intimat, nu putea fi vătămat de necercetarea vreunui motiv de recurs.
Pentru considerentele arătate, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de P.I. împotriva Deciziei nr. 4837 din 19 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4383/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4874/2012. Contencios → |
|---|
