ICCJ. Decizia nr. 5014/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5014/2012
Dosar nr. 1208/33/2011
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 502 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii G.I. şi D.D.S., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să transmită unui evaluator dosarul de despăgubire nr. 24015/CC/2006 şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în acest dosar. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins cererea reclamanţilor de obligare a conducătorului autorităţii pârâte la plata amenzii prevăzute de lege şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nesoluţionarea într-un termen atât de lung, nerezonabil, a cererii reclamanţilor, reprezintă o încălcare a dreptului acestora la stabilirea despăgubirilor cuvenite, drept pe care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 3041 C. proc. civ.; în motivarea recursului, se susţine, în esenţă, că în mod eronat prima instanţă a dispus obligarea la emiterea titlului de despăgubire, de vreme ce nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în curs de desfăşurare şi care sunt foarte complexe; de altfel, arată recurenta, etapa evaluării a fost parcursă, deja, fiind întocmit raportul de evaluare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă şi să emită decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
Se constată, de altfel, că recurenta nu formulează critici veritabile şi efective în raport cu legalitatea hotărârii primei instanţe, sugerând şi indicând mai degrabă o executare benevolă a obligaţiilor ce-i revin în legătură cu dosarul reclamanţilor, lentoarea soluţionării cererii acestora fiind determinată, în mod exclusiv, de complexitatea procedurii administrative, prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Analizând hotărârea primei instanţe şi calea de atac exercitată împotriva acesteia şi prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, de vreme ce nu subzistă, potrivit art. 304 din acelaşi cod, cauze de nelegalitate de natură a conduce la modificarea sau la casarea hotărârii atacate.
Instanţa de fond a analizat temeinic şi pertinent probele administrate în cauză, pe baza cărora a stabilit necesitatea obligării autorităţii recurente la soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamanţilor şi la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul ce face obiectul acestuia.
Şi referirile primei instanţe la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în aplicarea art. 6 cu privire la termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate şi susţinătoare ale soluţiei adoptate.
În acest sens Înalta Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa consolidată în această materie, că stăruinţa persoanelor îndreptăţite în soluţionarea dosarelor înregistrate pe rolul autorităţii recurente, neurmată de soluţionarea efectivă pe parcursul unor intervale de timp îndelungate, în raport şi cu data emiterii actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta dreptul respectivelor persoane la soluţionarea în termen rezonabil a cererilor lor, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Or, în speţă, termenul de peste 5 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamanţilor de soluţionare a cererii lor nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO).
Faţă de considerentele arătate, apreciind că în cauză nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate, prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ca fiind de natură a atrage modificarea hotărârii primei instanţe, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 502 din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5011/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5019/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
