ICCJ. Decizia nr. 5004/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5004/2012
Dosar nr. 5438/2/2010
Şedinţa publică de la 27 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 4496 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul M.A.R., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, prin Primul-ministru şi Secretariatul General al Guvernului, şi D.S.D., prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 758 din 16 noiembrie 2009 a Primului-ministru, publicată în M. Of. nr. 790/2009, de eliberare din funcţia de vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a apreciat că, prin adoptarea deciziei atacate, reclamantul nu a fost vătămat într-un drept sau interes legitim, reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 295 din 6 martie 2009, publicată în M. Of. nr. 140/2009, reclamantul a fost numit în funcţia de Vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor .
La data de 16 noiembrie 2009, prin Decizia nr. 758/2009 emisă de Primul-ministru, reclamantul a fost eliberat din funcţia de Vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, iar prin Decizia nr. 759 din 16 noiembrie 2009 a fost numit în funcţia respectivă d-l D.S.D.
Reclamantul a formulat plângere prealabilă în temeiul art. 7 din Legea nr. nr. 554/2004.
Nu este întemeiată susţinerea reclamantului, potrivit căreia decizia atacată este contrară dispoziţiilor art. 60 C. muncii întrucât a fost emisă în perioada concediului medical, concediu cu privire la care a încunoştinţat autoritatea pârâtă.
Numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea Guvernului reprezintă prerogativa acordată de lege Primului-ministru conform art. 15 alin. (1) lit. a) Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.
Fiind o funcţie de demnitate publică instanţa de fond a reţinut că nu îi sunt aplicabile disp. art. 60 C. muncii, întrucât reclamantul nu se află în raporturi de muncă reglementate printr-un contract individual de muncă, cu autoritatea pârâtă.
Astfel, în acest caz, interdicţia de a dispune concedierea salariatului pe perioada incapacităţii temporare de muncă stabilită prin certificat medical nu poate fi avută în vedere.
Mai mult decât atât, la data emiterii deciziei atacate autoritatea pârâtă nu avea cunoştinţă despre existenţa certificatului medical, care de altfel a fost emis în aceeaşi dată ca şi decizia respectivă - 16 noiembrie 2009.
Potrivit înscrisului depus la dosar, reclamantul a adus la cunoştinţa pârâtului faptul că se află în incapacitate temporară de muncă numai la data de 19 noiembrie 2009, deci ulterior datei emiterii actului administrativ contestat.
2. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-reclamant
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a înfăţişat următoarele critici faţă de hotărârea primei instanţe, apreciată ca netemeinică şi nelegală:
- în mod greşit s-a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 din C. muncii, în condiţiile în care nu există o dispoziţie legală expresă care să statueze în acest sens, iar art. 2 alin. (3) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, face trimitere şi la "personalul care ocupă funcţii de demnitate publică";
- în mod eronat s-a reţinut că la data emiterii deciziei atacate autoritatea nu avea cunoştinţă despre existenţa certificatului medical, această susţinere fiind contrazisă de adresa nr. 17/14007/2009 prin care, la data de 18 noiembrie 2009, a fost depus la sediul Guvernului respectivul certificat de concediu medical, fiind evident că deciziile emise de Primul-ministru îşi produc efectele de la publicarea în Monitorul Oficial, ceea ce în speţă s-a produs la 19 noiembrie 2009.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi raportat la prevederile legale incidente reţine că nu sunt întemeiate motivele de recurs înfăţişate, astfel că nu se impune modificarea soluţiei primei instanţe, faţă de considerentele în continuare expuse.
Recurentul-reclamant M.A.R. a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 758 din 16 noiembrie 2009, a Primului-ministru, publicată în M. Of. nr. 790/2009, prin care a fost eliberat din funcţia de vicepreşedinte, cu rang de subsecretar de stat, al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în care fusese anterior numit, la 6 martie 2009.
Actul administrativ atacat a fost emis în temeiul art. 15 lit. a) şi al art. 19 din Legea nr. 90/2001, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, modificările şi completările ulterioare.
Potrivit acestor reglementări, Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului [art. 15 lit. a)], iar în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, primul-ministru emite decizii care se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea fiind de natură a atrage inexistenţa deciziilor [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 90/2001].
Raportat la considerentele amplu şi pertinent expuse ale primei instanţe, dar mai ales faţă de reglementările legale incidente, cu referire directă la cele ce au servit ca temei al emiterii actului atacat, Înalta Curte reţine că nu este fondată critica recurentului vizând greşita neaplicare în cauză a prevederilor C. muncii (art. 60).
Prima instanţă cu justeţe a apreciat că acest motiv de nelegalitate invocat de reclamant, constând în împrejurarea că emiterea actului atacat s-a realizat la momentul la care se afla în concediu medical (16 noiembrie 2009) nu poate fi primit, întrucât funcţiilor de demnitate publică, cum este cea ce a fost ocupată de recurent, nu le sunt aplicabile dispoziţiile C. muncii.
O atare interpretare este legală, date fiind prevederile cuprinse în art. 1 şi 2 C. muncii, ce stabilesc cu claritate domeniul de aplicare al respectivului cod, rezultând fără echivoc că dispoziţiile din cod, incluzând art. 60, se aplică în cazul persoanelor încadrate cu contract individual de muncă, în condiţii expres arătate, ceea ce desigur nu este cazul recurentului-reclamant.
Simpla împrejurare că într-o altă lege, reglementând salarizarea unitară a personalului plătit cu fonduri publice, se face trimitere şi la personalul care ocupă funcţii de demnitate publică (Legea nr. 330/2009), astfel cum susţine recurentul, nu este de natură a schimba regimul juridic aplicabil funcţiei de demnitate publică, exclusă fără echivoc din categoria aflată sub incidenţa Codului muncii.
Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reţine aşadar că în mod just şi cu o corectă aplicare a legii, prima instanţă a apreciat că emiterea deciziei de eliberare din funcţie a recurentului-reclamant la data de 16 noiembrie 2009 nu poate fi apreciată ca nelegală pentru singurul motiv că reclamantul s-a aflat în concediu medical exact în aceeaşi perioadă, întrucât prevederile Codului muncii invocate nu sunt aplicabile în cauză.
Această interpretare este confirmată deplin de prevederile Legii nr. 19/2001, potrivit cu care, numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale reprezintă prerogativa absolută acordată de lege Primului-ministru, în vederea organizării şi funcţionării în bune condiţii a acestora.
Nici critica vizând data exactă la care autoritatea emitentă a fost informată despre existenţa certificatului medical al recurentului, plasată oricum ulterior datei de emitere a deciziei atacate nu poate fi primită.
Întâi este de reţinut că motivarea pe acest aspect a primei instanţe are în mod evident o natură subsidiară şi nu face decât să întărească practic argumentarea legalităţii emiterii deciziei contestate, în raport de motivul invocat de recurent.
Astfel, împrejurarea că autoritatea emitentă a fost informată fie pe data de 18, respectiv 19 noiembrie 2009, despre existenţa unui certificat medical emis încă din 16 noiembrie 2009, nu prezintă relevanţă din perspectiva legalităţii actului atacat câtă vreme s-a reţinut motivat că, existenţa unei atare stări de fapt, reglementată de C. muncii, nu este incidentă în cauză.
Actul atacat a fost emis legal, cu respectarea prerogativelor expres conferite emitentului actului, după cum s-a arătat deja şi a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 19 noiembrie 2009, neputându-se demonstra în cauză nicio altă cauză de nelegalitate survenită între data emiterii şi cea a publicării actului.
Faţă de toate cele mai sus prezentate urmează, aşadar, ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie respins ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.A.R. împotriva Sentinţei civile nr. 4496 din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4944/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 501/2012. Contencios → |
|---|
