ICCJ. Decizia nr. 5039/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5039/2012
Dosar nr. 2181/2/2011
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Ape Bucureşti la data de 09 martie 2011, reclamantul F.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi în garanţie Universitatea S.H., solicitând obligarea pârâtului la recunoaşterea diplomelor de licenţă şi a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.
Prin întâmpinare formulată la data de 21 septembrie 2011, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 6261 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia lipsei de obiect invocată din oficiu şi a fost anulată acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. ca fiind lipsită de obiect.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ca fiind neîntemeiată şi a respins acţiunea formulată de reclamantul F.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ca fiind neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte chemarea în garanţie a Universităţii S.H., nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 60 şi urm. C. proc. civ., calificând cererea ca fiind o chemare în judecată a unui alt pârât. Universitatea S.H., a reţinut instanţa, nu are calitatea de chemat în garanţie, ci de pârât, întrucât nu s-a arătat la ce anume să fie obligată (astfel cum presupune garanţia incidentală), în cazul respingerii acţiunii formulate împotriva primului pârât, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Reţinând această calificare dată de instanţă cadrului procesual sub aspectul părţilor, instanţa a constatat că reclamantul nu a formulat nicio pretenţie concretă împotriva Universităţii S.H., apreciind astfel că acţiunea introdusă împotriva acesteia nu are obiect. Împrejurarea că Universitatea S.H. a eliberat diploma a cărei recunoaştere se solicită pe calea prezentului demers de către pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu poate să constituie şi obiect al cererii de chemare în judecată în sensul art. 112 C. proc. civ.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, instanţa a apreciat-o ca neîntemeiată, cu motivarea că prin pretenţia concretă formulată de reclamant se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului.
Analizând excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin întâmpinare, Curtea a apreciat că argumentele expuse în motivarea excepţiei inadmisibilităţii se subscriu, în esenţă, fondului cauzei, urmând a fi analizate ca apărare de fond.
Ca atare, instanţa a apreciat, în ceea ce priveşte acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, că aceasta nu are niciun temei legal, nefiind indicată de altfel o bază legală, o dispoziţie care să legitimeze pretenţia de obligare a pârâtului la recunoaşterea diplomei de licenţă şi a suplimentului eliberate de Universitatea S.H..
Pe de altă parte, examinând în raport de apărările formulate prin întâmpinare, dispoziţiile H.G. nr. 916/2005, nr. 676/2007, nr. 635/2008, nr. 749/2009 şi chiar nr. 966/2011, instanţa a constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializarea urmată de reclamant, respectiv muzică, pedagogie muzicală, forma de învăţământ ID, nici la data la care reclamantul a început cursurile la această facultate şi nici în prezent.
Faţă de acestea, se mai constată şi că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ.
Procedura acreditării este reglementată de prevederile art. 30 - 35 din O.U.G. nr. 75/2005, iar conform acestui din urmă articol "(1) Pot desfăşura activităţi de învăţământ superior şi pot utiliza denumirile de universitate sau altele similare numai instituţiile de învăţământ superior autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate. (2) Desfăşurarea activităţilor de învăţământ preuniversitar şi universitar, precum şi eliberarea actelor de studii în alte condiţii decât cele prevăzute prin prezenta ordonanţă de urgenţă atrag răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz. (3) Sesizarea organelor de urmărire penală se face de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau de către orice altă persoană fizică ori juridică lezată în drepturile sale prin funcţionarea instituţiei în cauză".
În consecinţă, a reţinut instanţa că nu există temei legal pentru demersul reclamantului, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăţi neacreditate/neautorizată provizoriu, iar ulterior de solicita în instanţă obligarea Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului la recunoaşterea actelor emise de respectiva facultate. Un act nu poate avea efectele prevăzute de lege decât în eventualitatea în care este emis conform legii şi de către o entitate abilitată de lege în acest sens, fără a exista în acelaşi timp posibilitatea recunoaşterii ca valabil a unui act emis fără respectarea normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, în măsura în care Universitatea S.H. nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamant - muzică, pedagogie muzicală, forma de învăţământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamantul nu-i putea elibera acestuia în mod valabil o diplomă de licenţă producătoare de efecte juridice, în condiţiile legii, recunoscută de pârâtul din prezenta cauză, această posibilitate legală nu există nici în prezent. Tot astfel, pârâtul nu poate fi obligat la recunoaşterea diplomei eliberată nici faţă de disp. art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, mai susţine reclamantul că potrivit Ordinului nr. 3404/2006, admiterea în învăţământul superior se organizează numai în instituţiile care au în structura domeniilor de studiu specializări acreditate şi specializări care au obţinut autorizaţie de funcţionare provizorie.
Or, în speţă, facultatea urmată de reclamant nu a fost acreditată şi nu a obţinut nici autorizaţie de funcţionare provizorie.
Instanţa a reţinut că este străină de cauză şi lipsită de relevanţă susţinerea relativă la abrogarea prin Legea educaţiei a Legii nr. 84/1995, O.G. nr. 10/2009, precum şi orice alte dispoziţii contrare. Totodată, faţă de perioada de referinţă, reţinând deci că reclamantul este absolvent al facultăţii - promoţia 2008, instanţa observă că Legea nr. 1/2011 nu este aplicabilă în temeiul principiului constituţional al neretroactivităţii [art. 15 alin. (2) din Constituţie].
3. Recursul declarat de F.C.
Recurentul a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât obiectul cererii introductive vizează o obligaţie de a face, respectiv obligarea Ministerului să recunoască o diplomă emisă de Universitatea S.H. A precizat că diploma sa emisă de instituţia de învăţământ nu a fost anulată, se bucură de prezumţia de legalitate, astfel încât în mod greşit cererea sa de înscriere la examenul de titularizare nu a fost primită de Minister, pentru considerentul că a urmat cursurile Universităţii S.H.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 3041 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Universităţii pârâte la eliberarea diplomei de licenţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte a reţinut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competenţa materială de soluţionare a cauzelor în concordanţă cu dispoziţiile C. proc. fisc., în raport de două criterii şi, anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul şi al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora.
Având în vedere obiectul cauzei de faţă, care priveşte un act emis de o autoritate publică, care este asimilată unei autorităţi locale, competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul.
Înalta Curte a constatat că, învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, în temeiul art. 312 -313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de F.C. împotriva Sentinţei nr. 6261 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5035/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5041/2012. Contencios → |
|---|
