ICCJ. Decizia nr. 5382/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5382/2012
Dosar nr. 285/32/2010*
Şedinţa publică de la 13 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 196 din 17 noiembrie 2011, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamanţii S.G., W.F., M.L., S.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În favoarea reclamanţilor S.G., P.E., M.L. şi M.M. s-a emis titlul de despăgubire (decizia din 18 noiembrie 2009) în cuantum de 31.000 RON, sumă stabilită prin raportul de evaluare întocmit în Dosarul nr. 41.150/CC din 5 septembrie 2008.
Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în expertiza efectuată de către un evaluator autorizat, obiectul evaluării fiind: o casă şi un grajd construite în anul 1920, o bucătărie construită în anul 1921 şi un coşer din scândură.
Valoarea acestor construcţii la nivelul anului 2009 a fost stabilită ca fiind de: 21.000 RON pentru casă, 5.000 RON pentru grajd, 5.000 RON pentru bucătărie şi 200 RON pentru coşer, total rotunjit 31.000 RON, prin aplicarea la valoarea construcţiilor stabilită la nivelul anului 2009, a uzurii aferente de 90%.
Reclamanţii nu au contestat corectitudinea stabilirii valorii aferente a imobilelor stabilită la nivelul anului 2009 şi nici cuantumul rezultat ca urmare a aplicării coeficientului de uzură, implicit acest coeficient.
Aceştia au contestat modalitatea de repartizare a coeficientului de uzură, în sensul că au considerat că se impunea să suporte doar cota de uzură aferentă perioadei în care autorul acestora a avut în proprietate imobilele, respectiv din anul 1920 până în anul 1949, la un termen făcând precizarea că sunt de acord cu valoarea stabilită imobilelor la nivelul anului 1965.
Analizând dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 245/2007, instanţa de fond a reţinut că în tot acest titlu, când se face vorbire despre stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, se menţionează tot timpul despre măsuri reparatorii.
Cât priveşte data la care se stabileşte valoarea despăgubirii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, „Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare”.
Ori, în speţă, valoarea de piaţă la data soluţionării notificării este valoarea calculată de evaluator care include şi uzura de 90% reţinută.
În concluzie, s-a constatat că nu există temei legal care să permită instanţei să repartizeze această uzură în raport cu perioada utilizării imobilului şi atâta timp cât legiuitorul a stabilit că valoarea construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, în mod corect şi legal a fost emis titlul de despăgubire conform raportului de evaluare, raport de evaluare în care s-a stabilit valoarea de piaţă a imobilelor ce fac obiectul cauzei.
Stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv constituie măsuri reparatorii.
Dacă s-ar stabili în altă modalitate despăgubirile aferente construcţiilor nedemolate care nu pot fi restituite în natură, s-ar crea o discrepanţă raportat la construcţiile preluate în mod abuziv şi demolate pentru care, conform dispoziţiilor alin. (8) art. 10 din Legea nr. 10/2001, valoarea se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
Cât priveşte solicitarea reclamanţilor ca instanţa să repartizeze suma ce va fi aprobată de către instanţă, celor patru moştenitori în mod egal, câte 25%, pentru a putea intra mai uşor în posesia banilor, instanţa a reţinut că în lipsa unei dispoziţii legale aplicabilă cererii formulate de către reclamanţi şi a unui act autentic sau hotărâre judecătorească prin care să se fi stabilit cotele de împărţire între beneficiarii titlului de despăgubire, a sumei stabilită prin decizia nr. 6773/2009, nu poate dispune în sensul solicitat de către reclamanţi, incidente în cauză fiind dispoziţiile art. 18 alin. (1)-alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta M.L., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:
- instanţa de fond în mod greşit nu a repartizat coeficientul de uzură proporţional cu timpul de folosinţă al bunurilor pe cei doi utilizatori, respectiv Z.C. (care a folosit bunurile din 1920 până în anul 1929) şi statul comunist (care a folosit bunurile timp de 60 de ani)
- în mod greşit a fost stabilită valoarea imobilelor demolate, aplicându-se greşit prevederile art. 10 alin. (8)-alin. (9) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării (…) în funcţie de informaţiile puse la dispoziţia evaluatorului (…)”. Astfel, nu se justifică un coeficient de uzură de 90%, din moment ce potrivit expertizei de evaluare starea fizică a imobilelor a fost apreciată ca „bună”.
Criticile invocate de recurentă se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.:
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, instanţa de control judiciar constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte cererea de repartizare a coeficientului de uzură proporţional cu timpul de folosinţă pe cei doi utilizatori, aceasta este inadmisibilă, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora instanţa de contencios administrativ poate să oblige autoritatea publică la anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, respectiv la emiterea unui nou act administrativ; pe cale de consecinţă instanţa nu are competenţa de a se substitui Comisiei Centrale cu privire la atribuţiile conferite acesteia prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la obiecţiunile legate de stabilirea unui grad de uzură prea mare al imobilului, acest motiv de recurs este neîntemeiat, în cauză fiind respectate actele normative incidente. Astfel, potrivit art. 10 alin. (8) şi alin. (9) din Legea nr. 10/2001 (…)” (8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.”
Prin urmare, cu privire la modul de stabilire a gradului de uzură la construcţiile preluate în mod abuziv şi pentru care urmează a se acorda despăgubiri persoanelor îndreptăţite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de control judiciar reţine că data la care este stabilit gradul de uzură este data evaluării, indiferent dacă este vorba de construcţii demolate sau existente.
De altfel, reclamanţii au formulat obiecţiuni cu privire la gradul de uzură al construcţiilor demolate, iar prin răspunsul din 23 septembrie 2009 evaluatorul a argumentat faptul că procentul de uzură fizică s-a stabilit pe baza „Ghidului cuprinzând coeficienţii de uzură fizică normală la mijloace fixe din grupa 1, construcţii”, indicativ P 135 – 199 editat de Corpul experţilor Tehnici din România.
Faţă de considerentele menţionate, instanţa de control judiciar apreciază că decizia nr. 6773/2009 (actul administrativ atacat) a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică respingând acţiunea.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentei de a i se acorda, cu titlu de despăgubiri, chiria aferentă celor 60 de ani în care statul a folosit abuziv imobilele ce fac obiectul măsurilor de reparaţie, această cerere este inadmisibilă, în principal pentru motive procedurale, ea nefăcând obiectul acţiunii la fond.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.L. împotriva sentinţei nr. 196 din 17noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5365/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 5383/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
