ICCJ. Decizia nr. 5398/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5398/2012
Dosar nr. 10275/2/2010
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 4824 din 2 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de S.N.F.P., în calitate de reprezentant legal al reclamanţilor B.P., L.C., I.I., C.G.R., T.V.E., D.V.C., P.G.M., M.G., M.N., S.A., O.A., P.A.M.L., V.M., P.S.C., T.J., B.I., S.N.G., M.M., S.A.M., N.M., L.T.E., A.A.M., C.M., C.F.L., T.A.R., R.C.R., I.M., M.F., P.P., R.M., B.D.M., N.R.I., B.M., F.C.I., S.V.C., N.A.L., A.A.M., T.M., C.M.I., N.D., B.A., P.S.L., F.V., A.A., A.C., C.D., G.D., I.I.I., L.G., P.E., P.G., Ş.A., T.D.L., C.R., M.C.A., S.A., M.M., I.C.L., P.V., S.L., G.M., I.C., P.D.D., T.M., I.I.N., N.G., P.J., A.M.G., G.M.C., B.G., M.E., B.D., B.C.P., F.S., D.V., S.M., C.M.N., Z.F.R., C.G., G.N., C.A., G.K.I., S.M.E., D.L., N.E., M.C., B.D.A., P.G., D.D.A., S.C., M.S., R.C., B.G.G., D.G., G.S., O.R.A., C.M.L., S.E., A.C., P.C., L.L., A.D., C.C., I.R.M., I.L.C., St.A., T.V., C.G., T.C., M.I., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.M.A.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:
Prin acţiune, reclamanţii au solicitat anularea în tot a Ordinului nr. 1397/2010 emis de ministrul economiei, comerţului şi mediului de afaceri, obligarea pârâtului la acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acestuia, precum şi a sumelor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite anterior emiterii deciziilor şi cele încasate efectiv, drepturi băneşti actualizate la zi cu indicele de inflaţie şi efectuarea menţiunilor în cărţile de muncă.
Reclamanţii au fost salarizaţi în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25 %”.
Prin Ordinul nr. 1397 din 26 iulie 2010, pârâtul M.E.C.M.A. a pus în aplicare prevederile Legii nr. 118/2010, dispunând diminuarea cu 25 % a salariilor reclamanţilor, funcţionari publici angajaţi în cadrul ministerului, în perioada 3 iulie 2010 – 31 decembrie 2010.
Toate argumentele reclamanţilor subsumate invocării nelegalităţii modificării unilaterale a raportului de muncă sunt nefondate, întrucât ordinul a fost emis în executarea Legii nr. 118/2010, prin care legiuitorul a stabilit diminuarea temporară a cuantumului salariilor.
În raport cu Decizia Curţii Constituţionale şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. (A.O. şi alţii împotriva Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010; K. împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005; K.A. împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004; L. împotriva Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010; V.E. împotriva Finlandei din 19 aprilie 2007), Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25 % nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie.
În ceea ce privește critica referitoare la retroactivitatea ordinului contestat, Curtea de apel a reţinut că a fost emis în aplicarea dispoziţiile Legii nr. 118/2010 (M. Of., nr. 441/30.06.2010), reducerea cu 25 % a salariilor operând începând cu data de 3 iulie 2010. Ordinul a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 77, 78 şi 79 din Legea nr. 24/2000, în executarea legii şi în termen util pentru a face posibilă ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse.
Cât priveşte retroactivitatea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010, cu susţinerea că salariul, şi sub aspectul cuantumului său, este un drept câştigat în raportul de muncă, care nu poate fi atins de legea nouă, Curtea de apel a constatat că principiul neretroactivităţii legii civile nu a fost încălcat, deoarece Legea nr. 118/2010 dispune pentru o perioadă limitată, începând cu data intrării sale în vigoare, iar nu retroactiv. Efectele viitoare ale unor situaţii legale existente pot fi reglementate de legea nouă fără să fie încălcat principiul neretroactivităţii legii.
2. Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs S.N.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant susţine în esenţa că instanţa de fond în mod greșit a reţinut că măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010 are caracter temporar și că ingerinţa S.R. este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor.
Totodată, recurentul susţine că ordinul contestat a fost emis cu nerespectarea următoarelor principii de drept: principiul proporţionalităţii, principiul forţei obligatorii a actului juridic, consacrat de art. 969 C. civ., principiul consensualităţii prevăzut de art. 8 Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, principiul prestabilirii salariului (principiu distinct al sistemului de salarizare) şi principiul diferenţierii salariilor.
Se învederează că, prin diminuarea salariului cu 25 %, echilibrul financiar al fiecărui funcţionar public este grav afectat, iar intenţia legiuitorului, prin legile speciale, a fost aceea de a asigura o protecţie mărită acestei categorii de persoane care reprezintă statul şi instituţiile sale în realizarea interesului public.
Prin diminuarea salariilor bugetarilor cu 25 % au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului prevăzute în Constituţie, în D.U.D.O. şi în Protocol adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
3. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În esenţă, reclamanţii invocă atingerea adusă dreptului la proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care, prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ, funcţionarilor publici le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.
Însă, este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag.2 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu contravine C.E.D.O., în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost dispusă prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudenţa sa (cauza B. împotriva Poloniei), C.E.D.O. a reţinut că, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că, în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizează numai sumele certe, lichide şi exigibile. […] C.E.D.O., spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunţată în Cauza M. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudenţa sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. nu implică un drept la dobândirea proprietăţii”.
Pentru considerentele arătate şi având în vedere jurisprudenţa sa în materie, constatând că sentinţa atacată este temeinică şi legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de S.N.F.P., în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat individualizaţi în lista anexă cererii de chemare în judecată, împotriva sentinţei civile nr. 4824 din 2 septembrie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefundat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5388/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5401/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
