ICCJ. Decizia nr. 5409/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5409/2012
Dosar nr. 295/64/2011
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, reclamantul C.N.S. a solicitat anularea deciziei nr. 1674 din 13 ianuarie 2011, prin care pârâta D.G.F.P. Braşov, Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor a decis suspendarea soluţionării cauzei civile pentru suma totală de 1.410.887 RON, reprezentând TVA suplimentar de plată, majorări şi dobânzi de întârziere aferente acestui TVA suplimentar, stabilită prin decizia de impunere din 26 august 2010, precum şi obligarea instituţiei pârâte să soluţioneze contestaţia fiscală îndreptată împotriva deciziei de impunere din 26 august 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 26 august 2010.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că potrivit art. 214 C. proc. fisc., organul fiscal poate să suspende soluţionarea contestaţiei contribuabilului debitor îndreptată împotriva actului fiscal prin care organul fiscal a stabilit debite fiscale în sarcina sa, iar hotărârea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată în materie penală cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
A mai arătat reclamantul că nu i s-a comunicat vreun act procedural privind începerea urmăririi penale, iar decizia administrativ-fiscală atacată nu menţionează presupusa faptă ori încadrarea juridică a acesteia.
S-a susţinut că textul de lege din procedura fiscală prevede posibilitatea organului fiscal de a suspenda, nicidecum obligaţia acestuia de a dispune suspendarea soluţionării contestaţiei, organul fiscal pârât refuzând în mod nejustificat să soluţioneze contestaţia.
Or, a mai precizat reclamantul, contribuabilul se bucură de o prezumţie de nevinovăţie în faţa organului fiscal de control, iar actele întocmite cu nerespectarea prevederilor legale imperative sunt sancţionate cu nulitatea.
S-a mai susţinut că pârâta nu a respectat art. 43 pct. 2 lit. e) C. proc. fisc., potrivit căruia decizia de impunere se motivează în fapt, opinându-se că decizia de impunere atacată a fost sumar motivată, starea de fapt fiind telegrafic expusă.
Pârâta D.G.F.P. Braşov a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului şi menţinerea deciziei organului fiscal pârât de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei formulate de contribuabilul C.N.S., arătând că prin adresa din 7 septembrie 2010 organele de inspecţie fiscală au trimis la organele de cercetare penală ale poliţiei decizia de impunere din 26 august 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 26 august 2010, iar prin adresa din 29 decembrie 2010 Poliţia Braşov a comunicat organului fiscal faptul că în Dosarul penal nr. 9353/P/2010 s-a început urmărirea penală faţă de C.N.S. pentru evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.
Pârâta a mai susţinut că sunt îndeplinite cerinţele art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., O.G. nr. 92/2003 pentru a se dispune suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale privitoare la aceeaşi stare de fapt.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 207/F din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost admisă în parte, instanţa dispunând anularea decizia din 13 ianuarie 2011 emisă de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov. A fost obligată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov să soluţioneze pe fond contestaţia din 18 noiembrie 2010 formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere privind TVA şi alte obligaţii fiscale din 26 august 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 26 august 2010, ce au fost emise de D.G.F.P. Braşov, Activitatea de Inspecţie Fiscală. Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantului.
S-a reţinut că prin adresa din 14 septembrie 2011, I.P.J. Braşov, Serviciul Investigare a Fraudelor a comunicat instanţei de judecată faptul că prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 13 septembrie 2010, organul de cercetare penală din cadrul I.P.J. Braşov, Serviciul Investigare a Fraudelor a început urmărirea penală faţă de C.N.S. în Dosarul penal nr. 9353/P/2010, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât în perioada 2007-2009 reclamantul a efectuat un număr de 154 de vânzări de terenuri construibile proprii, realizând anual peste 35.000 euro, fără a se înregistra ca plătitor de TVA conform art. 153 din Legea nr. 571/2003, producând astfel prejudicii la bugetul de stat în cuantum de 773.696 RON.
S-a mai constatat că organul fiscal pârât a emis, de asemenea, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 57 din 2 septembrie 2010 faţă de patrimoniul contribuabilului supus verificării fiscale, respectiv reclamantul din prezenta cauză, după care, fiind sesizat cu contestaţia formulată de contribuabil, D.G.F.P. Braşov a emis decizia nr. 1674 din 13 ianuarie 2011 prin care a suspendat procedura de soluţionare pe fond a contestaţiei din 18 noiembrie 2010 formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere privind TVA şi alte obligaţii fiscale din 26 august 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 26 august 2010, invocând caracterul obligatoriu al prevederilor art. 214 pct. 1 lit. a) C. proc. fisc. şi incidenţa acestor dispoziţii legale la speţă.
A apreciat instanţa fondului că soluţia suspendării procedurii de soluţionare pe fond a contestaţiei formulate de reclamant nu este corectă, câta vreme măsura procedurală de suspendare a procedurii administrative pe durata soluţionării cauzei penale nu este obligatorie, ci facultativă, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Astfel, problema juridică dedusă prin contestaţia formulată de contribuabil controlului administrativ fiscal pe care ar fi trebuit să îl exercite pârâta D.G.F.P. Braşov faţă de raportul de inspecţie fiscală decizia de impunere din 26 august 2010 este una complexă, sub aspectul aplicării normelor juridice în timp, astfel încât se pune problema esenţială de fond privind stabilirea momentului de la care este legală taxarea cu TVA a operaţiunilor de vânzare de terenuri de către persoane fizice.
Or, o astfel de problemă juridică presupune trecerea printr-o primă etapă de evaluare a legislaţiei de natură fiscală pe baza căreia se poate defini în mod corect, judicios, ce înseamnă persoană fizică plătitoare de TVA pentru tranzacţii cu terenuri şi alte imobile, care sunt criteriile legale ce conduc la concluzia obligaţiei de plată a TVA, cu consecinţa impunerii măsurilor fiscale corelative de către autorităţile sau instituţiile publice abilitate de lege şi, ca ultim pas în raţionamentul juridic punitiv/represiv, declanşarea procedurilor de tragere la răspundere penală a agentului economic pentru încălcarea cu vinovăţie a normelor juridice penale care se întemeiază pe raţionamentul juridic de natură fiscală prealabil şi esenţialmente necesar.
Prima instanţă a apreciat că organul fiscal de control, după ce a fost sesizat cu soluţionarea contestaţiei formulate de contribuabil, în condiţiile în care a efectuat un prim control fiscal, o inspecţie fiscală, emiţând o decizie de impunere, precum şi o decizie de instituire a sechestrului asigurător, trebuie să finalizeze procedurile administrativ-fiscale pentru a lămuri integral situaţia juridică fiscală a contestatorului ca persoană fizică plătitoare de TVA.
Judecătorul fondului a constatat întemeiate parte din criticile aduse de către reclamant actului administrativ fiscal atacat, decizia nr. 1674 din 13 ianuarie 2011 a D.G.F.P. Braşov, respectiv nerespectarea art. 43 pct. 2 lit. e) C. proc. fisc. în ce priveşte descrierea adecvată a stării de fapt, o descriere sumară a stării de fapt fiind de natură să genereze confuzii între starea de fapt reţinută de organele fiscale în actele de control fiscal contestate şi starea de fapt cu privire la care s-a dispus măsura procesuală a începerii urmăririi penale.
S-a apreciat că nesoluţionarea contestaţiei contribuabilului, în ipoteza din prezenta cauză, împiedică practic organele de cercetare penală să definească în mod judicios şi consecvent juridic, conceptul de „persoană fizică plătitoare de TVA pentru tranzacţii imobiliare”, concept care stă la baza infracţiunii de evaziune fiscală, în materie penală fiind interzise incriminările prin analogie, fiind obligatorie identificarea cu precizie a comportamentul prohibit care poate atrage răspunderea penală a destinatarilor legii.
A conchis judecătorul fondului în sensul că se impune ca organul administrativ fiscal competent să soluţioneze contestaţia contribuabilului reclamant, să verifice dacă organele de control fiscal au respectat prevederile art. 104 alin. (1) C. proc. fisc. privind durata controlului fiscal, precum şi întregul raţionament juridic pe fondul cauzei, privind starea de fapt reţinută în actele de control fiscal contestate iniţial de reclamant, aplicarea legii în timp, respectiv modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale ce conduc la definirea operaţiunilor taxabile cu TVA efectuate de persoanele fizice în privinţa tranzacţiilor de imobile.
3. Recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică soluţia instanţei de fond pentru aplicarea greşită a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. fisc., arată că între obligaţiile bugetare datorate de reclamant stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite, există o interdependenţă.
Interdependenţa constă în faptul că obligaţiile fiscale contestate au fost stabilite prin controlul fiscal efectuat la solicitarea Serviciului de investigare a Fraudelor din cadrul I.P.J. Braşov şi fac obiectul cercetărilor penale.
Se mai arată că a fost începută urmărirea penală împotriva lui C.N.S. şi trebuie respectat principiul de drept „penalul ţine în loc civilul”.
În funcţie de soluţia pronunţată pe latura penală şi de constituirea Statului Român ca parte civilă în procesul penal pentru recuperarea pe această cale a prejudiciului, procedura administrativă va fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc.
4. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, măsura suspendării procedurii administrative nu este obligatorie, în speţă, organul fiscal având obligaţia să lămurească raţionamentul fiscal şi starea de fapt.
Din înscrisurile depuse la dosar, reiese că organele de control fiscal nu au sesizat organele de urmărire penală, dimpotrivă actele au fost comunicate la cererea acestora din urmă, aspect care face inaplicabil textul art. 214 C. proc. civ.
Presupusa infracţiune, evaziunea fiscală, este o infracţiune de rezultat care presupune cunoaşterea în mod cert a prejudiciului creat.
Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât reglementează situaţia în care există o hotărâre definitivă a unei instanţe penale, situaţie neîntâlnită în speţă.
Deşi recurenta arată că Statul Român se va constitui parte civilă în procesul penal, iar obligaţia fiscală este contestată, împotriva intimatului s-au luat măsuri asiguratorii.
II. Considerentele Înaltei Curţi, instanţa competentă să soluţioneze calea de atac extraordinară exercitată
1. Recursul este nefondat.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. fisc., rezultă că suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă este facultativă, se dispune prin decizie motivată, atunci când este îndeplinită una dintre condiţiile expres arătate la lit. a) – organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă – şi lit. b) – soluţionarea depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
În motivarea recursului, pârâta face referire la ambele ipoteze prevăzute de art. 214 C. proc. fisc., deşi textul nu permite o astfel de abordare.
Mai întâi, se afirmă că au fost sesizate organele de cercetare penală şi ulterior, se apreciază că soluţia ce se va da în cauza penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, potrivit art. 22 C. proc. pen.
În realitate nu s-a indicat niciun dosar penal care să se afle în faţa instanţei de judecată, iar ipoteza de la lit. b) nu presupune numai existenţa unei cauze penale deduse judecăţii, ci şi dovedirea împrejurării că soluţionarea contestaţiei depinde de existenţa/ inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Pentru ipoteza de la lit. a), recurenta-pârâtă are obligaţia să motiveze de ce constatarea unei anume infracţiuni ce face obiectul plângerii penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.
Se observă că organul fiscal nu şi-a motivat opţiunea odată cu emiterea actului. Recurenta nu a combătut nici considerentele instanţei de fond ce privesc nelegalitatea deciziei nr. 1674 din 13 ianuarie 2011, precum şi faptul că problema juridică dedusă analizei prin contestaţia administrativă nu poate fi rezolvată de organele de cercetare penală, mai înainte ca organele fiscale să stabilească aplicarea normelor juridice în timp.
Mai mult, opţiunea organului fiscal de a emite decizia de impunere şi de instituire a sechestrului asigurator faţă de bunurile reclamantului, îl obligă la soluţionarea contestaţiei fiscale şi la stabilirea conceptului de „persoană neplătitoare de TVA pentru tranzacţii imobiliare”, astfel cum în mod corect a apreciat şi judecătorul fondului.
2. Faţă de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei civile nr. 207/F din 24 octombrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5394/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5410/2012. Contencios. Anulare acte... → |
|---|
